Traversam o vara fierbinte cu trei teme dominante care au tinut in mod constant „prima pagina” in mass media internationala: negocierile cu Iranul de la Viena, criza greceasca si ultimul val de atentate si atrocitati comise de militantii teroristi ai Statului Islamic.
Din pacate, stirile referitoare la grozaviile teroristilor nu au cum sa nu capteze atentia opiniei publice internationale pentru ca asa functioneaza mintea omeneaca, foarte sensibila la acest gen de stiri, iar Statul Islamic a exploatat din plin aceasta formula macabra de a-si face publicitate. Cu atat mai mult, cu cat in aceasta vara, parca frecventa atacurilor teroriste „marca” Statul Islamic au cunoscut un nou maxim culminand cu cele 3 atentate comise in in aceeasi zi in 3 locuri de pe 3 continente diferite.
In ziua fatidica de 26 iunie 2015 zi supranumita in media internationala „Vinerea Sangeroasa”, In Franta, patria uneia dintre cele mai mari comunitati musulmane din Europa (6 milioane) un angajat de origine marocano-algeriana al unei firme de transport, isi ucide seful, ii taie capul pe care il atarna de un gard pavoazat cu drapele ale Statului Islamic (ca sa nu existe niciu dubiu despre ce si despre cine este vorba…) isi face chiar si „selfie”-uri cu cadavrul mutilat al victimei, dupa care strigand „Allahu akbar” (Allah e cel mai mare) incearca sa arunce in aer o fabrica de produse chimice (firma americana), intrand cu camionul intr-o stiva de recipiente sub presiune, pe care initial incercase sa le incendieze. Din fericire ultima parte a planului sau care ar fi produs si mai multe victime, nu a reusit gratie interventiei salutare a unui pompieri civil angajat al fabricii.
Aproape concomitent, in aceeasi zi fatidica, dar pe alt continent, la mii de kilometrii distanta, in Kuweit, Statul Islamic revendica un sangeros atentat cu bomba la o moschee shiita in care isi pierde viata 27 de persoane. Un atentat temeinic planuit (In zilele de vineri si in perioada ramadanului credinciosii musulmani se strang in numar mare in moschei) pentru care atentatorii se pare originari din Arabia Saudita s-au pregatit riguros timp de 2 saptamani astfel ca pe langa cele 28 de persoane ucise atacul s-a mai soldat cu inca 227 de raniti dintre care 40 in stare grava. Un adevarat carnagiu…
Si tot in aceeasi zi de data asta pe coasta Nord – Africana se produce si masacrul de pe riviera Tunisiana unde mai bine de 30 de turistii britanici plus altii de alte nationalitati au fost pur si simplu „vanati” pe plaja cu Kalashnikov-ul de catre un jihadist „lup singuratic” lansat intr-o actiune care pare copiata la indigo dupa masacrul comis de Andres Brevik in Norvegia cu cativa ani in urma….
Vinerea Sangeroasa nu a fost insa decat un episod dintr-un lung sir de actiuni teroriste atribuite Statului Islamic dar in afara de recrudescenta cantitativa a actelor de teroare, in acelasi timp au inceput sa abunde, parca mai mult ca niciodata, in special in mediul online, numeroase materiale video dar si stiri (verificate sau nu) despre noi si noi acte de sadism si bestialitate comise de personaje care sunt asociate cu acelasi Stat Islamic.
Deja groaznicele dar obisnuitele executii prin decapitare (cu cutitul) ale celor care au nenorocul sa ajunga in mainile jihadistilor sunt concurate de noi modalitati infioratoare de a lichida prizonierii. Se vorbeste despre incendierea victimelor, despre inecarea lenta in piscine a victimelor inchise in custi metalice, sau despre executia prin dezmembrarea victimelor cu ajutorul fitilelor brizante, explozive. Groaznic…
Vazand aceste grozavii, oricine se poate intreba daca nu cumva acesti casapi care se prezinta ca luptatori ai Statului Islamic se afla de fapt intr-o competitie de inventat noi atrocitati care sa socheze opinia publica… de parca isi doresc sa nu lase opinia publica internationale sa uite Statul Islamic ar fi reprezentarea raului absolut pe Pamant? Cine si-ar putea dori asa ceva?
Dar vestile ingrijoratoare dinspre Statul Islamic nu se opresc doar aici.
Aproape in acelasi timp cu seria de atentate din 26 iunie, Statul Islamic deschide un nou front de lupta in Peninsula Sinai unde pichetele de frontiera si posturile de politie egiptene cad pe rand sub un masiv asalt jihadist sustinut cu armament si munitie din Fasia Gaza zona care culmea, este controlata de HAMAS, organizatie susutinuta de Damsc si deci indirect de Teheran. Intre timp, organizatia locala Ansar Beit al Maqdis a jurat credinta Califatului redenumindu-se in „Emiratul Sinaiului” cea mai noua „provincie” a Statului Islamic. Mai mult decat atat, jihadistii lovesc in Egipt si la Cairo unde detoneaza o bomba la Consultatul Italiei aratand astfel ca Statul Islamic are suficienta capabilitate ca sa destabilizeze si Egiptul, o tara care inca se reface dupa o „primavara araba” care a adus mai degraba o iarna politica furtunoasa decat o mult asteptata emancipare a poporului egiptean
Nici in Iraq, alt front de lupta al Statului Islamic, lucrurile nu stau bine deloc. Atentatele curg, de exemplu, pe 12 iulie Statul Islamic revendica o serie de 4 atentate coordonate care au facut peste 30 de vicitime si au umplut spitalele de raniti la Baghdad. Mai mult decat atat, mult asteptata recucerire a bastionului sunnit de la Ramadi (80 de km de Baghdad) trambitata in execes in urma cu nu mai mult de 2 luni de primul ministru Iraqian….mai asteapta….Nu se stie ce …Poate ratificarea acordurilor de la Viena?
Si in Syria pare ca Statul Islamic se consolideaza in continuare aproape nestingherit. Situl istoric de la Palmyra detinut de jihadisti inca din luna mai, in mod simbolic a devenit scena predilecta a unor socante executii in masa.
La toate acestea trebuie adaugata si situatia din Lybia unde o buna parte din teritoriul acestui stat se afla sub controloul Califatului Statului Islamic fara sa intampine o opozitie foarte serioasa.
Toate acestea contureaza un tablou in care Statul Islamic pare o forta a raului absolut si de neoprit iar armatele reunite statelor implicate in coalitia anti ISIS (nu mai putin de 60 de tari) asista neputincioase la extinderea pe zi ce trece a teritoriului peste care flutura flamura neagra a Califatului.
De unde si pana unde o asemenea injeghebare de mujahedini, mercenari si dezechilibarati sunt in stare sa tina la respect atatea armate regulate de profesionisti doate cu cea mai moderna tehnologie militara si pentru atata amar de vreme?! In pofida a tot felul de explicatii venite in special de la Baghdad si Teheran, cum ca ba in spatele IS sunt generalii lui Saddam, ba ca Turcia si Sauditii nu se mobilizeaza ba chiar ii ajuta, succesul Statului Islamic este foarte greu de argumentat logic…
Un lucru este cert insa, grozaviile trecute in revista mai sus copios reproduse in mass-media reusesc sa intareasca si mai mult in ochii opiniei publice ideea ca Statul Islamic sau „Daesh”, cum le place in mod special oficialilor iranieni sa denumeasca in mod derogativ aceasta organizatie (intre timp au inceput sa fie copiati si de oficialitati americane), este cea mai abominabila structura terorista de pe planeta care in mod justificat, ar trebui eradicata cu orice pret si fara compromisuri.
De aici se poate deduce ideea ca daca liderii Statului Islamic si-au propus ca obiectiv de PR sa ajunga ca organizatia lor sa fie considerat inamicul numaru unu al intregii lumi civilizate, iata ca se pare ca zilele acestea singuri sau poate “ajutati” chiar si-au atins acest obiectiv…. Dar ce om sanatos la cap si-ar dori asa ceva?!
Raul cel Mai Mic…
Exact in acest context mediatic in care Statul Islamic s-au desfasurat la Viena, negocierile Iranului cu marile puteri P5 + 1, negocieri la care – pentru ca au avut loc in „capitala valsului”- s-ar putea spune ca Statul Islamic au asigurat un „fond muzical” consistent. Asa cum s-a vazut mai sus, in tot acest timp, Statul Islamic parca a dorit sa arate lumii intregi ca exista un rau mai mare la care trebuie sa se gandeasca si de care sa se preocupe si anume terorismul islamic, adica un rau mult mai mare decat un Iran detinator de tehnologie nucleara avansata care – nu e asa? – in acest context apare ca „raul cel mai mic” ba chiar un partenere onorabil de business.
Oricum, in pofida unor voci pesimiste care nu vedeau/nu-si doreau succesul acestor tratative, negocierile cu Iranul de la Viena, care au tinut 18 zile de dimineata pana seara, au sfarsit prin incheierea cu un acord istoric acceptat de toate partile implicate, adica marile puteri occidentale in frunte cu Statele Unite, Franta si Marea Britanie, Germania plus China si Rusia pe de-o parte iar Iranul de cealalta parte.
Este un moment istoric poate si datorita faptului ca cel putin acum 13 ani cand au inceput aceste tratative, un astfel de rezultat nu era de imginat, nimeni nu ar fi crezut ca Statele Unite va permite unui regim fundamentalist islamic, ostil valorilor occidentale, acuzat de sustinerea terorismului international si ai carui oficiali si acum se refera la America cu apelativul de „Marele Satan” sa intre in randul puterilor nucleare ale lumii.
O asemenea reconsiderare de pozitie si o asemenea „reevaluare” a relatiilor politice ale Statelor Unite cu un stat calificat pana nu de mult ca un „sprijinitor al terorismului international” si intr-o perioada de timp relativ scurta de cativa ani si fara sa fi avut loc o skimbare de regim in Iran, mai rar s-a intalnit in istoria contemporana.
Oricum ar fi insa, toate partile implicate sarbatoresc semnarea acordului ca pe o mare victorie.
Dar daca la Washington se vorbeste despre acest moment ca despre un pas important pe calea pacii sau ca despre „singura optiune viabila” pentru rezolvarea pe cale pasnica dosarului nuclear iranian, la Teheran in schimb se celebreaza practic victoria deplina a Revolutiei Islamice declansata in 1979, revolutie care in cele din urma, in opinia liderilor religiosi iraniani, i-a facut pe „infideli” sa se inchine in fata fortei marelui popor iranian condus pe calea lui Allah de „Supremul Leader” Ayatolahul Ali Khamenei, care de altfel a si anuntat public ca lupta impotriva arogantei occidentale nu s-a incheiat si va continua si dupa Viena.
De la Washington, “no comment”.
Aceasta retorica total diferita in cele doua capitale, este de natura sa creeze si sa intareasca impresia ca momentul Vienna este interpretat diferit de partile implicate care astfel par sa transmita mesajul ca isi vor urma propria agenda in continuare, chiar daca vremelnic au decis sa devina „tovarsi de drum” si asta, aproape cert, in acceptiunea leninista a expresiei.
Aceasta impresie e intarita si de atitudinea rezervata sau chiar critica a unor state cu interese si pondere in zona precum Turcia, Israelul si Arabia Saudita. Pentru ca desi aparent trativele de la Viena au avut ca obiect strict problema nucleara iraniana, este evident pentru oricine si mai ales pentru statele sus mentionate, ca acordul semnat in “capitala valsului” a fost de asemenea un moment de rascruce in geopolitica Orientului Mijlociu.
Putina Istorie
Istoria dosarului nuclear iranian este lunga si complexa si este de fapt unul din elementele cheie ale esicherului politico-militar din zona Golfului si Orientului Mijlociu, o zona care din toate timpurile dar mai ales in zilele noastre este de o uriasa importanta la nivel global, o zona in care se intrepatrund interese economice, strategico-militare, religioase si politice fundamentale pentru intregul esafodaj al lumii civilizate contemporane.
Iranul a fost si este una dintre cele mai importante tari din aceasta regiune, o importanta data in special de pozitia geografica, de resursele sale dar si de capabilitatile militare si economice. In acelasi timp Iranul este si centrul religios al celei de-a doua ramuri ca importanta a religiei musulmane, respectiv curentul Shiit.
Desi au in comun religia musulmana, Iranienii sau persanii asa cum mai sunt cunoscuti sunt o populatie distincta de vecinii lor arabi si ca origine si ca limba. De altfel ei se cred de provenienta ariana si nu semitica.
Din punct de vedere istoric, Iranul a fost leaganul unor infloritoare civilizatii antince, Imperiul Persan fiind una dintre marile puteri ale antichitatii. De-a lungul timpurilor si in antichitate dar si in evul mediu, statul persan a jucat un rol important la nivel regional si global, de cateva ori in istorie fiind considerat chiar cea mai mare putere politica si militara a lumii.
Din aceasta persepectiva istorica, trebuie observat ca problema accesului la tehnologia nucleara are o legatura permanenta si cu un fel de obsesie imperiala a Iranului care, precum se vede are vechi radacini istorice.
Veleitatile imperiale iraniene au ajuns la niste cote, se poate spune chiar paroxistice in a doua parte a secolul 20, in timpul domniei Sahinsahului (regele regilor) Mohammad Reza Pahlavi – Aryamer (lumina arienilor) cel care se credea urmasul direct al lui Cyrus cel Mare, Darius („Dariu al lui Istaspe” din Scrisoarea a-III-a a lui Eminescu) si Xerxes, cei care in antichitate au adus Imperiul Persan pana in Europa (apropo de greci) si pana in India.
Evident ca avand asa o mostenire glorioasa Sahul nu putea sa domneasca asupra unei natiuni minore (asa cum a si declarat el insusi la un momentdat) si si-a propus si si-a asumat ca misiune personala sa restaureze gloria de odinioara a Imperiului Persan.
Intre altele trebuie spus si ca Sahinsahul Iranului avea relatii foarte bune cu Ceausescu cel care si el se vedea un demn urmas (de fapt singurul) al eroilor antichitatii geto-dace, Burebista si Decebal.
Ajuns la putere la inceputul celui de-al doilea razboi mondial in urma interventie militare a aliatilor in Iran si cu ajutorul acestora, Sahinsahul Mohammad Reza le-a ramas fidel acestora pe tot parcursul razboiului si apoi intr-o mai mica sau mai mare masura pe tot parcursul domniei sale, dovedindu-se un promotor loial al intereselor americano-britanice in zona Golfului si Orientului Mijlociu.
Pe de alta parte, in conditiile Razboiului Rece, Occidentul, America mai ales, avea nevoie de aliati la frontierele URSS asa cum era Iranul. De altfel sunt date ca Sahinsahul ar fi permis construirea pe teritoriul tarii a unor statii CIA de ascultare si interceptare a comunicatiilor sovieticilor.
Bazandu-se pe suportul neconditionat al marilor puteri occidentale, Shahinshahul a angajat Iranul pe doua directii strategice: modernizarea accelerata a tarii pe model vestic (Sahinsahul avea educatie occidentala) si extinderea dominatiei Iranului in plan regional vizand si o crestere a influentei persane la nivel global si dobandirea statului de mare putere.
Daca pe plan intern, in pofida unor succese relative ca de exemplu alfabetizarea populatiei si cresterea nivelului de educatie, acordarea dreptului de vot pentru femei, reforma agrara, dezvoltarea economiei si infrastructurii tarii, atragerea investitiilor straine ( vezi faimoasele „autocare” Mercedes-Iran National care au fost importate si in Romania in perioada comunista) programele sale indraznete de modernizare (cunoscute sub numele de „Revolutia Alba” s-au lovit de rezistenta cercurilor traditionaliste si religioase, in plan extern insa, cu sprijinul nemijlocit al Statelor Unite, Iranul s-a impus relativ repede ca si putere dominanta in zona Golfului Persic si in intreg Orientul Mijlociu. Astfel Teheranul a intervenit fara prea mari scrupule in treburile vecinilor sai respectiv a sprijinit in mod activ rezistenta kurzilor Iraqieni impotriva regimului Baass Arab de la Baghdad, a intervenit in a transa luptele pentru putere in Yemen, a intervenit militar in Oman, a negociat cu britancii independenta Bahreinului, si-a impus punctul de vedere (prin demonstratie de forta armata) in fata Iraq-ului in privinta traficului naval in stramtoarea Shat El Arab.
In toate aceste actiuni politice, diplomatice si militare internationale, Sahinsahul a actionat fie cu suportul activ si cu asentimentul fie direct in interesul Statelor Unite care se bucurau sa aibe un prieten atat de fidel in zona Golfului.
In acest context, evident ca atunci cand unui astfel de aliat meritoriu, cum era Sahinsahul Reza ii vine ideea sa-si dezvolte capacitati nucleare proprii, americanii nu aveau cum sa-i refuze suportul.
Astfel in 1957, Iranul alaturi de alte state „prietene” si aliate ale Statelor Unite (Israel si Pakistan de exemplu) au primit facilitati si echipamente nucleare dar si accesul la tehnologie si informatie in domeniul atomic, in cadrul programului de utilizarea energiei nucleare in scopuri pasnice „Atomi pentru Pace” (Atoms for Peace) initiat inca la inceputul anilor 50 de presedintele american Dwight Eisenhower (fost comandant al trupelor aliate din Europa in Al Doilea Razboi Mondial).
Evident ca odata avand acces la tehnologia nucleara „in scop pasnic” Sahinsahul a inceput sa cocheteze cu ideea de a-si crea si un arsenal nuclear propriu, un arsenal care ar fi completat visul sau de a propulsa Iranul in randul marilor puteri ale lumii si ar fi satisfacut si mai mult orgoliul sau de „lider regional si global”.
Trebuie mentionat, ca intre timp si Israelul si Pakistanul, ambele beneficiare ale programului american de dezvoltare a tehnologiei nucleare in scopuri pasnice au sfarsit si ele prin a-si dezvolta si arsenale militare nucleare proprii.
Din pacate insa la incpeputul anilor ’70, „povestea de iubire” dintre americani si Sahinsahul Iranului a inceput sa se fisureze, printre altele Iranul fiind unul dintre marii beneficiari ai ai crizei petrolului din 1973 (boicotarea exporturilor de titei cate Occident de catre tarile OPEC), criza care a afectat grav economiile tarile occidentale dar in special pe ceea a Statelor Unite.
Ca urmare, planurile de marire ale Sahinsahului au inceput sa cam intre in coliziune cu interesele Statelor Unite care la randul lor au devenit mai retinute in ceea ce priveste suportul politic si economic inclusiv in domeniul nuclear. Bineinteles ca Sahinsahul nu s-a descurajat si a cautat sprijin pentru programul sau atomic la alte puteri nucleare” ale vremii respectiv la URSS si China dar si la unele state europene precum Germania si Franta care au fost bucuroase sa se conecteze la visteria de „petro-dolari” a Iranului. Toate acestea probabil contribuind si mai mult la racirea relatiilor cu Statele Unite.
Din pacate echilibristica si acrobatiile riscante din politica externa coroborate cu un autoritarism extrem in politica interna l-au costat pe Sahinsah in cele din urma, chiar propriul tron.
In 1979, Revolutia Islamica condusa de Ayatolahul Khomeini (reintors din Franta) l-a trimis in exil perpetuu pe Sahinsahul Reza Pahlavi. Programele sale reformiste au fost repede abandonate de regimul islamist venit la putere in urma revolutiei, regim care credea probabil ca natiunea iraniana ca sa propaseasca, nu are nevoie de nimic altceva decat credinta in Allah si profetul Mahomed. In scurt timp insa, Ayatolahii au invatat pe propria lor piele ca nu toate ideile Sahinsahului erau gresite si ca religiozitatea, nu poate singura sa faca o natiune sa prevaleze intr-o lume in care Iranul nu avea cum sa ramana izolat in afara jocurilor politice si geo-strategice internationale.
Iesiti din traumaticul razboi de aproape 10 ani cu Sadam Hussein, iranienii au realizat in sfarsit cat de mult valorau strategiile si programele ale Sahinsahului Pahlavi si au inceput sa le reevalueze sa le reediteze si chiar sa le dea o noua amplitudine. Astfel ca, daca la sfarstul anilor ’80, Iranul era un stat izolat, „pus la index” de administratiile americane, aflat sub embargoul Natiunilor Unite si inca sub asediul Iraq-ului lui Sadam Hussein, iata ca astazi incet, incet a revenit si din punct de vedere militar si politic redevenind cel putin la nivel regional, o forta la nivelul la care era in vremea Sahinsahului si chiar mai mult decat atat. In fapt, in acest moment Teheranul are practic o influenta aproape totala asupra guvernelor de la Baghdad si Beirut si este principalul sustinator extern al regimului lui Bashar al Assad din Siria. De asemenea are legaturi solide cu statului autonom al Kuridistanului Iraq-ian pe care il sustine in mod traditional (kurzii se considera si ei de origine ariana). Mai mult decat atat, desi inca nu recunoaste oficial, la fel ca si Sahinsahul Reza Pahlavi, Teheranul ayatolahilor este si acum implicat in Yemen de data asta in sustinerea rebelilor Houthis.
In aceste conditii se poate asuma, pe de o parte ca Republica Islamica a Iranului in prezent domina cu autoritate zona Orientului Mijlociu si singurul lucru care sa incununeze acest parcurs remarcabil al Teheranul pe drumul deschis acum mai bine de 60 de ani detronatul Sahinshah Reza Pahlavi este accesul la tehnologia nucleara si reintrarea „oficiala” si cu drepturi depline pe scena politica internationala prin ridicarea sanctiunilor si embargoului impus de Natiunile Unite si Marile Puteri.
In aceste conditii, pe drept cuvant, spre deosebire de partenerii de tratative occidentali (si nu numai) iranienii s-au prezentat la masa negocierilor de la Viena cu foarte multe atuuri in mana si cel putin doua dintre ele au o foarte mare greutate in actualul context politic international.
In primul rand in problema Statului Islamic, Iranul insista ca este singura forta din zona care care dispune de suficiente resurse si capabilitati de natura combata pana la eliminare aceasta amenintare care cel putin in ochii unora a devenit cosmarul lumii occidentale. Din acest punct de vedere ar trebui totusi observat macar si intr-o cheie ironica ca Statului Islamic, in ultima instanta, se poate spune ca este o problema creata chiar de catre Iran si de marioneta sa de la Baghdad adica fostul guvern iraqian condus de Nour al Maliki.
In al doilea rand Iranul este de facto un fel de „putere suzerana” a regimului de la Damasc si in aceasta calitate poate mijloci o debarcare amiabila a lui Bashar al Assad si deci sfarsitul conflictului din Syria care cauzeaza mari batai de cap Turciei, Iordaniei dar si Uniunii Europene cel putin prin afluxul de refugiati pe care il genereaza.
Pe de alta parte si in tabara celalalta, grupul P5 + 1, in actualul context international a existat destul de multa disponibilitate pentru compromis.
In primul rand Puterile Europene dar si Rusia si China isi amintesc cu multa nostalgie de manoasele contracte din domeniul nuclear si nu numai, din vremea Sahinsahului si evident isi doresc sa revina pe aceasta piata de larga perspectiva si cu un mare potential.
Uniunea Europeana aflata intr-o continua criza economica, cu mari probleme financiare datorate dezechilibrelor economice si fiscale dintre Nord si Sud – situatia din Grecia fiind o prima si actuala materializare a acestei crize – dar mai ales confruntata cu un ritm de crestere economica alarmant de scazut, vede in deschiderea pietei Iraniene un posibil balon de oxigen economic care sa mai stabilizeze mult incercata barca a Uniunii.
Dintre tarile UE, Germania care a si participat direct la negocieri (desi nu este membra in Consiliul Permanent al Natiunilor Unite de aici acel “+1”) este cea mai interesata in reluarea cooperarii cu Iranul stiut fiind faptul ca foarte multe din programele nucleare iraniene au fost realizate in proiecte comune cu firme germane, cum este Siemens de exemplu, cu care s-a inceput constructia centrale atomo-electrice de la Bushehr care in final a fost terminata de rusi.
Deci si Rusia, ea insasi un mare jucator in domeniul tehnologiei nuclear si-a dorit mult acest acord in conditiile in care mai are si un interes in planul cooperarii militare respectiv a exportului de armament fiind un furnizor traditional pentru Iran in acest domeniu.
In ceea ce priveste China un mare consumator de materii prime si de petrol (daca nu cumva chiar cel mai mare) nu avea cum sa nu isi doreasca un acord care sa duca in cele din urma la ridicarea sanctiunilor impotriva Iranului inclusiv in ceea ce priveste exporturile de titei.
In privinta Statelor Unite situatia este un pic mai putin clara. In plan politic administratia democrata americana pare destul de impacata cu ideea ca Iranul este o putere regionala de prim rang, iar in plan militar da impresia ca nu mai exclude perspectiva unei cedari de initiatva in favoarea Teheranului in procesul de pacificare in Orientul Mijlociu. De ce ar face asta? Probabil pentru simplul motiv ca administratia Obama isi doreste sa nu mai cheltuie bani publici in sustinerea unor operatiuni militare in zone mult prea indepartate de America si la propriu si la figurat. Mai mult decat atat, eforturile sale de pacificare a zonei cum a fost si cea condusa de generalul Petraeus in 2007-2008 (Operatiunea „The New Way Forward”) s-a dovedit ca nu pot avea success pe termen mediu si lung fara suport local, iar in conditiile in care dominatia Iranului asupra guvernului de la Baghdad este quasi totala, nu exista in acest moment niciun alt partener local viabil care sa sustina un astfel de efort american de pacificare. De ce s-a ajuns in aceasta situatie si cum s-a ajuns ca principalul beneficiar politic al interventiei americane in Iraq sa fie Iranul este o o alta discutie care ar merita dezvoltata. Oricum recentul anunt privind reducerea efectivelor armatei americane cu 40,000 de militari confirma intr-un fel determinarea executivului american in reducerea cheltuielilor militare si deci de dezangajare treptata din teatrele de operatii externe.
Este posibil ca aceasta atitudine de aparenta de reducere a implicarii americane in Orientul Mijlociu sa aiba de-a face si cu noua politica de independenta energetica a Statelor Unite care au inceput sa se bazeze din ce in ce mai mult pe rezervele de petrol proprii dar si pe gazele de sist – exploatate in mod eficient si cu tehnologii de ultima ora – decat pe petrolul importat din zona Golfului, zona care astfel isi mai pierde din semnificatia strategico-economica pe care o avea pana de curand. Mai mult decat atat, reintrarea Iranului pe piata petrolului in urma ridicarii sanctiunilor internationale ar putea fi si pe placul Americanilor pentru ca poate determina o si mai drastica reducere a pretului petrolului deci, inca o lovitura indirecta data economiei rusesti care se bazeaza inca destul de mult pe exportul resurse energetice si in acelasi timp o usurare pentru economiile dependente de importurile de hidrocarburi cum sunt economiile Europene dar si economia Chinei.
Iata ca privite din aceste perspective acordul de la Viena isi merita pe deplin reputatia de „moment istoric de rascruce” (turning point) si se dovedeste inca odata ca are conotatii si implicatii infinit mai largi decat chestiunea nucleara in sine, in fapt au o directa legatura cu o intreaga reproiectare a constructiei geo-politice din Orientul Mijlociu si zona Golfului, un moment practic de rascruce al Istoriei Contemporane.
Din acest punct de vedere Acordul P5+1 poate fi comparat chiar cu un alt acord politic istoric de mare semnificate semnat la Viena acum exact 200 de ani, in 1815 cand in urma Razboaielor Napoleoniene, natiunile invingatoare sau reunit intr-un Congres in capitala Austriei (supranumit si „Congresul care Valseaza” datorita duratei dar si multitudinii de evenimente artistice organizate pe parcursul tratativelor) au redesenat practic harta europei punand bazele a ceea ce numim azi „Concertului European”.
Revenind insa la recentul acord de la Viena, chiar daca insemnatatea sa este incontestabila, tehnic vorbind, procesul propriu zis se va incheia doar dupa ce forurile legislative ale tarilor semnatare il vor fi ratificat.
Iar din acest punct de vedere situatia curenta este departe de a justifica efuziunile din ambele tabere.
In America de exemplu, inca nu se uita foarte usor ca nu cu multi ani urma, Iranul facea parte din „Axa Diavoleasca” (Axis of Evil) a presedintelui G.W. Bush si nici amintirea crizei ostatecilor de la ambasada SUA din Teheran nu s-a estompat inca in memoria colectiva americana. Congresul dominat de Partidul Republican, in opozitie fata de presedintele Obama (cel mai important sustinator al acordului cu Iranul), intentioneaza sa respinga acordul chiar daca presedintele a anuntat la randul lui ca va face uz de prerogativele sale pentru a contrabalansa opozitia republicana. Concomitent insa, lobby-ul facut de organizatiile pro-israeliene din America este de asemenea foarte puternic in a sustine opiniile contrare ratificarii acordului cu Iranul si par sa castige noi si noi adepti in forurile legislative americane.
Intr-adevar dupa Viena, Israelul se gaseste intr-o pozitie cel putin ingrata. Ridicarea sanctiunilor impotriva Iranului inseamna in opinia factorilor politici de la Tel Aviv o „eroare istorica” in urma caruia, printre altele, Teheranul va fi in masura sa aloce si mai multe resurse pentru sustinerea unor organizatii ostile Israelului precum Hamas in Palestina si Hezbollah in Liban.
De altfel ca o confirmare a sustinerilor oficialilor israelieni, Ministrul de Externe Iranian Mohammad Javad Zarif, in unul din primele interviuri date dupa semnarea acordului de la Viena, nu se sfieste sa se pronunte destul de direct impotriva Israelului dar si al tarilor din zona percepute ca ostile Iranulul si pe care le acuza in mod voalat de sustinerea activitatilor teroriste.
Tarile probabil vizate de ministrul iranian sunt Arabia Saudita si Turcia care au mai fost acuzate de Iran, mai mult sau mai putin deschis ca sprijina sau cel putin tolereaza activitatile Statului Islamic.
Deci si Arabia Saudita are motive de ingrijorare, cel putin atata timp cat situatia din Yemen este inca volatila chiar daca fortele pro-saudite au reusit recent sa recapete controlul asupra Aeroportului din Aden, capitala tarii. Ingrijorarea sauditilor ar puteaajunge chiar la niste cote de alerta daca se gandesc la fel ca si Israelienii ca un Iran iesit de sub enbargou va fi in masura sa ofere un suport si mai substantial rebelilor Houthi care astfel isi vor consolida controlul asupra tarii transformandu-se intr-un vector de amenintare permanenta pentru regatul saudit.
Cat despre Turcia, principalul sau motiv de ingrijorare are legatura statul autonom al Kurdistanului iraqian care cocheteaza cu declararea independentei de ceva timp incoace iar intarirea aliatului traditional al kurzilor, Iranul ar putea fi un factor accelerator al acestui proces. Pentru Turcia independenta Kurdistanului echivaleaza cu o catastrofa politica. Comunitatea kurda din Turcia este foarte bine reprezentata si este de asteptat ca presiunile pentru acordarea unor noi drepturi si a unei mai largi autonomii pentru aceasta minoritate sa atinga noi nivele de intensitate, in conditiile in care, in sfarsit kurzii isi vor vedea implinit visul istoric de a avea propriul lor stat national.
Semne de Intrebare
Cu toate aceste critici si ingrijorari sunt totusi cele mai multe voci sustin in continuare ca semnarea acordului cu Iranul este un pas urias in pacificarea focarelor de conflict care macina de zeci de ani zona Orientului Mijlociu, dar in acelasi timp raman si multe semne de intrebare.
In primul rand sunt intrebari si ingrijorari legitime in legatura cu buna credinta a Iranului in a respecta angajamentul privind utilizarea energiei nucleare in scopuri eminamente pasnice precum si in legatura cu efectivitatea inspectiilor „gestionate” (asa cum s-a negociat) privind activitatile nucleare acceptate in cele din urma de Iran.
De asmeenea se pune intrebarea daca Iranul se va comporta suficient de responsabil in a nu face abuz de pozitia sa intarita acum din punct de vedere politic si militar dar si economic pentru a incerca sa-si impuna si mai departe dominatia in zona, in contradictoriu cu interesele celorlalte natiuni puternice ale zonei (Turcia, Israel si Arabia Saudita) sai cu care deja se afla in conflicte mai mult sau mai putin deschise.
Din acest punct de vedere trebuie facut din nou referire in primul rand la Israel care pare ca se simte abandonat de aliatul sau traditional Statele Unite si a anuntat deja ca in privinta Iranului intelege sa-si urmeze propriile optiuni in aparare, cu alte cuvinte nu exclude posibilitatea unor confruntari armate cu Republica Islamica.
In ceea ce priveste Statul Islamic, exista probabil o asteptare in randul statelor occidentale care au semnat acordul ca Iranul sa actioneze de-acum in mod decisiv si in Iraq si in Syria pentru eradicarea acestei organizatii si pacificarea zonei. Se pune insa intrebarea, in aceste conditii cum vor fi aparate interesele arabilor sunniti din aceste tari in acest nou “mittelraum” politic al Orientului Mijlociu dominat de o putere non-araba de orientare shiita cum este Iranul?
In acest sens trebuie vazut ca si in conditiile in care Statul Islamic nu a existat in perioada 2008 – 2011, s-a dovedit ca guvernele de la Teheran si Baghdad nu sunt in stare sa-si depaseasca pornirile sectare si revansiste vis-a-vis de masa populatiei arabe sunite care vietuieste intre Baghdad si Damasc si cu care nu reusesc si pare ca nici nu isi doresc sa convietuiasca pasnic. De ce ar fi acum iranienii mai dispusi la compromisuri politice si mai pregatiti sa negocieze o solutionare pasnica a crizei Iraq-iene decat au fost in 2011 cand au sabotat intentionat planul american de pacificare a zonei si i-au indepartat si mai multii pe arabii suniti?
In acest context au aparut si teorii care spun ca intr-o proiectie politica post-Viena ar fi luata in consideratie inclusiv o partitionare a Iraq-ului pe liniile demarcare intre comunitatile shiite, sunite si kurde. In conditiile in care guvernul de la Baghdad si sustinatorii sai de la Teheran ar reusi cu buna credinta sa intretina un dialog constructiv si corect cu liderii comunitatii sunite atunci poate aceasta solutie chiar ar putea avea totusi un viitor. Dar o astfel de solutie va trebui negociata cu intelepciune si toleranta si nu cu aroganta de care au inceput deja sa dea dovada liderii iranieni si mai ales trebuie agreata cu celelalte state musulmane sunite importante ale zonei respectiv Arabia Saudita si Turcia.
Calea increderii
Iranul a primit la Vienna cam tot ce si-a dorit, dar nu este clar daca Iranul intelege ca Occidentalii nu se considera invinsi in aceste negocieri (asa cum le place sa creada liderilor politici si religiosi de la Teheran) si nu au facut aceste concesii uriase Iranului din teama. Iranul ar trebui sa inteleaga ca la Vienna in afara de concesiile care i s-au facut a primit un lucru si mai important si anume increderea comunitatii internationale care a inteles sa treaca peste trecutul complicat al relatiilor cu aceasta tara si sa dea o sansa pacii.
Daca insa Iranul nu va folosi cu responsabilitate acest capital de incredere pe care l-a primit la Vienna si va persista intr-o atitudine revansarda si intoleranta, Valsul Vienez pe care marile puteri l-au dansat in aceasta vara cu Iranul nu va aduce pacea mult visata ci probabil multe alte si alte Vineri Negre si mai mult decat atat…
In ceea ce priveste Statul Islamic, acum este mai limpede ca niciodata ca aceasta structura, in pofida atentiei de care se bucura, ea de fapt nu are o consistenta reala, nefiind altceva decat un instrument cu valente politice si militare in mainile adevaratilor actori ai conflictului din Orientul Mijlociu, adica Turcia, Arabia Saudita, Israelul si Iranul.
In aceste conditii, sunt destui observatori care spun ca acordul de la Viena ar putea fi un pas important catre pace in Orientul Mijlociu dar in pe de alta parte ar putea marca trecerea de la faza de “proxy war” la un razboi in toata regula (full scale war).
http://isis-online.org/country-pages/iran#1950
http://www.vocativ.com/news/204322/new-isis-execution-video-highlights-groups-brutality/
http://www.jpost.com/Middle-East/Islamic-State-conducts-mass-execution-in-Palmyra-407978