Reading Time: 19 minutes

Traversam o vara fierbinte cu trei teme dominante care au tinut in mod constant „prima pagina” in mass media internationala: negocierile cu Iranul de la Viena,  criza greceasca si ultimul val de atentate si atrocitati comise de militantii teroristi ai Statului Islamic.

Din pacate, stirile referitoare la grozaviile teroristilor  nu au cum sa nu capteze atentia opiniei publice internationale pentru ca asa functioneaza mintea omeneaca, foarte sensibila la acest gen de stiri, iar Statul Islamic a exploatat din plin aceasta formula macabra de a-si face publicitate. Cu atat mai mult, cu cat  in aceasta vara, parca frecventa atacurilor teroriste „marca” Statul Islamic au cunoscut un nou maxim culminand cu cele 3 atentate comise in in aceeasi zi in 3 locuri de pe 3 continente diferite.

In ziua fatidica de 26 iunie 2015 zi supranumita in media internationala „Vinerea  Sangeroasa”, In Franta, patria uneia dintre cele mai mari comunitati musulmane din Europa (6 milioane) un angajat de origine marocano-algeriana al unei firme de transport,  isi ucide seful, ii taie capul pe care il atarna de un gard pavoazat cu drapele ale Statului Islamic (ca sa nu existe niciu dubiu despre ce si despre cine este vorba…) isi face chiar si „selfie”-uri cu cadavrul mutilat al victimei,  dupa care strigand „Allahu akbar” (Allah e cel mai mare) incearca sa arunce in aer o fabrica de produse chimice (firma americana), intrand cu camionul intr-o stiva de recipiente sub presiune, pe care initial incercase sa le incendieze. Din fericire ultima parte a planului sau care ar fi produs si mai multe victime, nu a reusit gratie interventiei salutare a unui pompieri civil angajat al fabricii.

Aproape concomitent, in aceeasi zi fatidica, dar pe alt continent, la mii de kilometrii distanta, in Kuweit, Statul Islamic revendica un sangeros atentat  cu bomba la o moschee shiita in care isi pierde viata 27 de persoane.  Un atentat temeinic planuit (In zilele de vineri si in perioada ramadanului credinciosii musulmani se strang in numar mare in moschei) pentru care atentatorii se pare originari din Arabia Saudita s-au pregatit riguros timp de 2 saptamani astfel ca pe langa cele 28 de persoane ucise atacul s-a mai soldat cu inca 227 de raniti dintre care 40 in stare grava. Un adevarat carnagiu…

Si tot in aceeasi zi de data asta pe coasta Nord – Africana se produce si  masacrul de pe riviera Tunisiana unde mai bine de 30 de turistii  britanici plus altii de alte nationalitati au fost pur si simplu „vanati” pe plaja cu Kalashnikov-ul de catre un jihadist  „lup singuratic” lansat intr-o actiune care pare copiata la indigo dupa masacrul comis de Andres Brevik in Norvegia cu cativa ani in urma….

Vinerea Sangeroasa nu a fost insa decat un episod dintr-un lung sir de actiuni teroriste atribuite Statului Islamic dar in afara de recrudescenta  cantitativa a actelor de teroare, in acelasi timp au inceput sa abunde, parca mai mult ca niciodata, in special in mediul online, numeroase materiale video dar si stiri (verificate sau nu) despre noi si noi acte de sadism si bestialitate comise de personaje care sunt asociate cu acelasi Stat Islamic.

Deja groaznicele dar obisnuitele executii prin decapitare (cu cutitul) ale celor care au nenorocul sa ajunga in mainile jihadistilor sunt concurate de noi modalitati infioratoare de a lichida prizonierii. Se vorbeste despre incendierea victimelor, despre  inecarea lenta in piscine a victimelor inchise in custi metalice, sau despre executia prin dezmembrarea victimelor cu ajutorul fitilelor brizante, explozive. Groaznic…

Vazand aceste grozavii, oricine se poate intreba daca nu cumva acesti casapi care se prezinta ca luptatori ai Statului Islamic se afla de fapt intr-o competitie de inventat noi atrocitati care sa socheze opinia publica… de parca isi doresc sa nu lase opinia publica internationale sa uite Statul Islamic ar fi reprezentarea raului absolut pe Pamant? Cine si-ar putea dori asa ceva?

Dar vestile ingrijoratoare dinspre Statul Islamic nu se opresc doar aici.

Aproape in acelasi timp cu seria de atentate din 26 iunie, Statul Islamic deschide un nou front de lupta in Peninsula Sinai unde pichetele de frontiera si posturile de politie egiptene cad pe rand sub un masiv asalt jihadist sustinut cu armament si munitie din Fasia Gaza zona  care culmea, este controlata de HAMAS, organizatie susutinuta de Damsc si deci indirect de Teheran.  Intre timp, organizatia locala Ansar Beit al Maqdis a jurat credinta Califatului  redenumindu-se in „Emiratul Sinaiului” cea mai noua „provincie” a Statului Islamic.  Mai mult decat atat, jihadistii lovesc in Egipt si la Cairo unde detoneaza o bomba la Consultatul Italiei aratand astfel ca Statul Islamic are suficienta capabilitate ca sa destabilizeze si Egiptul, o tara care inca se reface dupa o „primavara araba” care a adus mai degraba o iarna politica furtunoasa decat o mult asteptata emancipare a poporului egiptean

Nici in Iraq, alt front de lupta al Statului Islamic,  lucrurile nu stau bine deloc. Atentatele curg, de exemplu, pe 12 iulie Statul Islamic revendica o serie de 4 atentate coordonate care au facut peste 30 de vicitime si au umplut spitalele de raniti la Baghdad. Mai mult decat atat, mult asteptata recucerire a bastionului sunnit de la Ramadi (80 de km de Baghdad) trambitata in execes in urma cu nu mai mult de 2 luni de primul ministru Iraqian….mai asteapta….Nu se stie ce …Poate ratificarea acordurilor de la Viena?

Si in Syria pare ca Statul Islamic se consolideaza in continuare aproape nestingherit. Situl istoric de la Palmyra detinut de jihadisti inca din luna mai, in mod simbolic a devenit scena predilecta a unor socante executii in masa.

La toate acestea trebuie adaugata si situatia din Lybia unde o buna parte din teritoriul acestui stat se afla sub controloul Califatului Statului Islamic fara sa intampine o opozitie foarte serioasa.

Toate acestea contureaza un tablou in care Statul Islamic pare o forta a raului absolut si de neoprit iar armatele reunite statelor implicate in coalitia anti ISIS (nu mai putin de 60 de tari) asista neputincioase la extinderea pe zi ce trece a teritoriului  peste care flutura flamura neagra a Califatului.

De unde si pana unde o asemenea injeghebare de mujahedini, mercenari si dezechilibarati sunt in stare sa tina la respect atatea armate regulate de profesionisti doate cu cea mai moderna tehnologie militara si pentru atata amar de vreme?! In pofida a tot felul de explicatii venite in special de la Baghdad si Teheran, cum ca ba in spatele IS sunt generalii lui Saddam, ba ca Turcia si Sauditii nu se mobilizeaza ba chiar ii ajuta,   succesul Statului Islamic este foarte greu de argumentat logic…

Un lucru este cert insa,  grozaviile trecute in revista mai sus copios reproduse in mass-media reusesc sa intareasca si mai mult in ochii opiniei publice ideea ca Statul Islamic sau „Daesh”, cum le place in mod special oficialilor iranieni sa denumeasca in mod derogativ aceasta organizatie (intre timp au inceput sa fie copiati si de oficialitati americane), este cea mai abominabila structura terorista de pe planeta care in mod justificat, ar trebui eradicata cu orice pret si fara compromisuri.

De aici se poate deduce ideea ca daca liderii Statului Islamic si-au propus ca obiectiv de PR sa ajunga ca organizatia lor sa  fie considerat inamicul numaru unu al intregii lumi civilizate, iata ca se pare ca zilele acestea singuri sau poate “ajutati” chiar si-au atins acest obiectiv…. Dar ce om  sanatos la cap si-ar dori asa ceva?!

Raul cel Mai Mic…

Exact in acest context mediatic in care Statul Islamic  s-au desfasurat la Viena, negocierile Iranului cu marile puteri P5 + 1, negocieri la care – pentru ca au avut loc in „capitala valsului”- s-ar putea spune ca Statul Islamic au asigurat un „fond muzical” consistent. Asa cum s-a vazut mai sus, in tot acest timp, Statul Islamic parca a dorit sa arate lumii intregi ca exista un rau mai mare la care trebuie sa se gandeasca si de care sa se preocupe si anume terorismul islamic, adica un rau mult mai mare decat un Iran detinator de tehnologie nucleara avansata care – nu e asa? – in acest context apare ca „raul cel mai mic” ba chiar un partenere onorabil de business.

Oricum, in pofida unor voci pesimiste care nu vedeau/nu-si doreau succesul acestor tratative, negocierile cu Iranul de la Viena, care au tinut 18 zile de dimineata pana seara, au sfarsit prin incheierea cu un acord istoric acceptat de toate partile implicate, adica marile puteri occidentale in frunte cu Statele Unite, Franta si Marea Britanie, Germania plus China si Rusia pe de-o parte  iar Iranul de cealalta parte.

Este un moment istoric poate si datorita faptului ca cel putin acum 13 ani cand au inceput aceste tratative, un astfel de rezultat nu era de imginat, nimeni nu ar fi crezut ca Statele Unite va permite unui regim fundamentalist islamic, ostil valorilor occidentale, acuzat de sustinerea terorismului international si ai carui oficiali si acum se refera la America cu apelativul de   „Marele Satan” sa intre in randul puterilor nucleare ale lumii.

O asemenea reconsiderare de pozitie si o asemenea „reevaluare” a relatiilor politice ale Statelor Unite cu un stat calificat pana nu de mult ca un „sprijinitor al terorismului international” si intr-o perioada de timp relativ scurta de cativa ani si fara sa fi avut loc o skimbare de regim in Iran, mai rar s-a intalnit in istoria contemporana.

Oricum ar fi insa, toate partile implicate sarbatoresc semnarea acordului ca pe o mare victorie.

Dar daca la Washington se vorbeste despre acest moment ca despre un pas important pe calea pacii  sau ca despre „singura optiune viabila” pentru rezolvarea pe cale pasnica dosarului nuclear iranian,  la Teheran in schimb se celebreaza practic victoria deplina a Revolutiei Islamice declansata in 1979, revolutie care in cele din urma, in opinia liderilor religiosi iraniani, i-a facut pe „infideli” sa se inchine in fata fortei marelui popor iranian condus pe calea lui Allah de „Supremul Leader” Ayatolahul Ali Khamenei, care de altfel a si anuntat public ca lupta impotriva arogantei occidentale nu s-a incheiat si va continua si dupa Viena.

De la Washington, “no comment”.

Aceasta retorica total diferita in cele doua capitale, este de natura sa creeze si sa intareasca impresia ca momentul Vienna este interpretat diferit de partile implicate care astfel par sa transmita mesajul ca isi vor urma propria agenda in continuare, chiar daca vremelnic au decis sa devina „tovarsi de drum” si asta, aproape cert, in acceptiunea leninista a expresiei.

Aceasta impresie e intarita si de atitudinea rezervata sau chiar critica a unor state cu interese si pondere in zona precum Turcia, Israelul si Arabia Saudita. Pentru ca desi aparent trativele de la Viena au avut ca obiect strict problema nucleara iraniana, este evident pentru oricine si mai ales pentru statele sus mentionate, ca acordul semnat in “capitala valsului” a fost de asemenea un moment de rascruce in geopolitica Orientului Mijlociu.

Putina Istorie

Istoria dosarului nuclear iranian este lunga si complexa si este de fapt unul din elementele cheie ale esicherului politico-militar din zona Golfului si Orientului Mijlociu, o zona care din toate timpurile dar mai ales in zilele noastre este de o uriasa importanta la nivel global, o zona  in care se intrepatrund interese economice, strategico-militare, religioase si politice fundamentale pentru  intregul esafodaj al lumii civilizate contemporane.

Iranul a fost si este una dintre cele mai importante tari din aceasta regiune, o importanta data in special de pozitia geografica, de resursele sale dar si de capabilitatile militare si economice. In acelasi timp Iranul este si centrul religios al celei de-a doua ramuri ca importanta a religiei musulmane, respectiv curentul Shiit.

Desi au in comun religia musulmana, Iranienii sau persanii asa cum mai sunt cunoscuti sunt o populatie distincta de vecinii lor arabi si ca origine si ca limba. De altfel ei se cred de provenienta ariana si nu semitica.

Din punct de vedere istoric, Iranul a fost leaganul unor infloritoare civilizatii antince, Imperiul Persan fiind una dintre marile puteri ale antichitatii. De-a lungul timpurilor si in antichitate dar si in evul mediu, statul persan a jucat un rol important la nivel regional si global, de cateva ori in istorie fiind considerat chiar cea mai mare putere politica si militara a lumii.

Din aceasta persepectiva istorica, trebuie observat ca problema accesului la tehnologia nucleara are o legatura permanenta si  cu un fel de  obsesie imperiala a Iranului care, precum se vede are vechi radacini istorice.

Veleitatile imperiale iraniene au ajuns  la niste cote, se poate spune chiar paroxistice in a doua parte a secolul 20, in timpul domniei Sahinsahului (regele regilor) Mohammad Reza Pahlavi – Aryamer (lumina arienilor) cel care se credea urmasul direct al lui Cyrus cel Mare, Darius („Dariu al lui Istaspe”  din Scrisoarea a-III-a a lui Eminescu)  si Xerxes, cei care in antichitate au adus Imperiul  Persan pana in Europa (apropo de greci) si pana in India.

Evident ca avand asa o mostenire glorioasa Sahul nu putea sa domneasca asupra unei natiuni minore (asa cum a si declarat el insusi la un momentdat) si si-a propus si si-a asumat ca misiune personala sa restaureze gloria de odinioara a Imperiului Persan.

Intre altele trebuie spus si ca Sahinsahul Iranului avea relatii foarte bune cu Ceausescu cel care si el se vedea un demn urmas (de fapt singurul) al eroilor antichitatii geto-dace, Burebista si Decebal.

Ajuns la putere la inceputul celui de-al doilea razboi mondial in urma interventie militare a aliatilor in Iran si cu ajutorul acestora, Sahinsahul Mohammad Reza  le-a ramas fidel acestora pe tot parcursul razboiului si apoi intr-o mai mica sau mai mare masura pe tot parcursul domniei sale, dovedindu-se un promotor loial al intereselor americano-britanice in zona Golfului si Orientului Mijlociu.

Pe de alta parte, in conditiile Razboiului Rece, Occidentul, America mai ales, avea nevoie de  aliati la frontierele URSS asa cum era Iranul. De altfel sunt date ca Sahinsahul ar fi permis construirea pe teritoriul tarii a unor statii CIA de ascultare si interceptare a comunicatiilor sovieticilor.

Bazandu-se pe suportul neconditionat al marilor puteri occidentale, Shahinshahul a angajat Iranul pe doua directii strategice: modernizarea  accelerata a tarii pe model vestic (Sahinsahul avea educatie occidentala) si extinderea dominatiei Iranului in plan regional vizand si o crestere a influentei persane la nivel global si dobandirea statului de mare putere.

Daca pe plan intern, in pofida unor succese relative  ca de exemplu alfabetizarea populatiei si cresterea nivelului de educatie, acordarea dreptului de vot pentru femei, reforma agrara, dezvoltarea economiei si infrastructurii tarii, atragerea investitiilor straine ( vezi faimoasele „autocare” Mercedes-Iran National care au fost importate si in Romania in perioada comunista) programele sale indraznete de modernizare (cunoscute sub numele de „Revolutia Alba”  s-au lovit de rezistenta cercurilor traditionaliste si religioase, in plan extern insa,  cu sprijinul nemijlocit al Statelor Unite, Iranul s-a impus relativ repede ca si putere dominanta in zona Golfului Persic si in intreg Orientul Mijlociu.  Astfel Teheranul a intervenit fara prea mari scrupule in treburile vecinilor sai respectiv  a sprijinit in mod activ rezistenta kurzilor Iraqieni impotriva regimului Baass Arab de la Baghdad, a intervenit in a transa luptele pentru putere in Yemen, a intervenit militar in Oman, a negociat cu britancii independenta Bahreinului, si-a impus punctul de vedere (prin demonstratie de forta armata) in fata Iraq-ului in privinta traficului naval in stramtoarea Shat El Arab.

In toate aceste actiuni politice, diplomatice si militare internationale, Sahinsahul a actionat fie cu suportul activ si cu asentimentul fie direct in interesul  Statelor Unite care se bucurau sa aibe un prieten atat de fidel in zona Golfului.

In acest context,  evident ca atunci cand unui astfel de aliat meritoriu, cum era Sahinsahul Reza ii vine ideea sa-si dezvolte capacitati nucleare proprii, americanii nu aveau cum sa-i refuze suportul.

Astfel in 1957, Iranul alaturi de alte state „prietene” si aliate ale Statelor Unite (Israel si Pakistan de exemplu) au primit facilitati si echipamente nucleare dar si accesul la tehnologie si informatie in domeniul atomic, in cadrul programului de utilizarea energiei nucleare in scopuri pasnice „Atomi pentru Pace” (Atoms for Peace) initiat inca la inceputul anilor 50 de presedintele american       Dwight Eisenhower (fost comandant al trupelor aliate din Europa in Al Doilea Razboi Mondial).

Evident ca odata avand acces la tehnologia nucleara „in scop pasnic” Sahinsahul a inceput sa cocheteze cu ideea de a-si crea si un arsenal nuclear propriu, un arsenal care ar fi completat visul sau de a propulsa Iranul in randul marilor puteri ale lumii si ar fi satisfacut si mai mult orgoliul sau de „lider regional si global”.

Trebuie mentionat,  ca intre timp si Israelul si Pakistanul, ambele beneficiare ale programului american de dezvoltare a tehnologiei nucleare in scopuri pasnice au sfarsit si ele prin a-si dezvolta si arsenale militare nucleare proprii.

Din pacate insa la incpeputul anilor ’70, „povestea de iubire” dintre americani si Sahinsahul Iranului a inceput sa se fisureze, printre altele Iranul fiind unul dintre marii beneficiari ai  ai crizei petrolului din 1973 (boicotarea exporturilor de titei cate Occident de catre tarile OPEC), criza care a afectat grav economiile tarile occidentale dar in special pe ceea a Statelor Unite.

Ca urmare, planurile de marire ale Sahinsahului au inceput sa cam intre in coliziune cu interesele Statelor Unite care la randul lor au devenit mai retinute in ceea ce priveste suportul politic si economic inclusiv in domeniul nuclear. Bineinteles ca Sahinsahul nu s-a descurajat si a cautat sprijin pentru programul sau atomic la alte puteri nucleare” ale vremii respectiv la URSS si China dar si la unele state europene precum Germania si Franta care au fost bucuroase sa se conecteze la visteria de „petro-dolari” a Iranului. Toate acestea probabil contribuind si mai mult la racirea relatiilor cu Statele Unite.

Din pacate echilibristica si acrobatiile riscante din politica externa coroborate cu un autoritarism extrem in politica interna l-au costat pe Sahinsah in cele din urma, chiar propriul tron.

In 1979, Revolutia Islamica condusa de Ayatolahul Khomeini  (reintors din Franta) l-a trimis in exil perpetuu  pe Sahinsahul Reza Pahlavi. Programele sale reformiste  au fost repede abandonate de regimul islamist venit la putere in urma revolutiei, regim care credea probabil ca natiunea iraniana ca sa propaseasca, nu are nevoie de nimic altceva decat credinta in Allah si profetul  Mahomed.  In scurt timp insa, Ayatolahii au invatat pe propria lor piele ca nu toate ideile Sahinsahului erau gresite si ca religiozitatea, nu poate singura sa faca o natiune sa prevaleze intr-o lume in care Iranul nu avea cum sa ramana izolat in afara jocurilor politice si geo-strategice internationale.

Iesiti din traumaticul razboi de aproape 10 ani cu Sadam Hussein, iranienii au realizat in sfarsit cat de mult valorau strategiile si programele ale Sahinsahului Pahlavi si au inceput sa le reevalueze sa le reediteze si chiar sa le dea o noua amplitudine. Astfel ca, daca la sfarstul anilor ’80, Iranul era un stat izolat, „pus la index” de administratiile americane,  aflat sub embargoul Natiunilor Unite si inca sub asediul Iraq-ului lui Sadam Hussein, iata ca astazi incet, incet a revenit si din punct de vedere militar si politic redevenind cel putin la nivel regional, o forta la nivelul la care era in vremea Sahinsahului si chiar mai mult decat atat.  In fapt, in acest moment Teheranul are practic o influenta aproape totala asupra guvernelor de la Baghdad si Beirut si este principalul sustinator extern al regimului lui   Bashar al Assad din Siria. De asemenea are legaturi solide cu statului autonom al Kuridistanului Iraq-ian pe care il sustine in mod traditional (kurzii se considera si ei de origine ariana). Mai mult decat atat, desi inca nu recunoaste oficial, la fel ca si Sahinsahul Reza Pahlavi, Teheranul ayatolahilor este si acum implicat in  Yemen de data asta in sustinerea rebelilor Houthis.

In aceste conditii se poate asuma, pe de o parte ca Republica Islamica a Iranului in prezent domina cu autoritate zona Orientului Mijlociu si singurul lucru care sa incununeze acest parcurs remarcabil al Teheranul pe drumul deschis acum mai bine de 60 de ani detronatul Sahinshah Reza Pahlavi este accesul la tehnologia nucleara si reintrarea „oficiala” si cu drepturi depline pe scena politica internationala prin ridicarea sanctiunilor si embargoului impus de Natiunile Unite si Marile Puteri.

In aceste conditii, pe drept cuvant, spre deosebire de partenerii de tratative occidentali (si nu numai) iranienii s-au prezentat la masa negocierilor de la Viena cu foarte multe atuuri in mana si cel putin doua dintre ele au o foarte mare greutate in actualul context politic international.

In primul rand in problema Statului Islamic, Iranul insista ca este singura forta din zona care care dispune de suficiente resurse si capabilitati de natura combata pana la eliminare aceasta amenintare care cel putin in ochii unora a devenit cosmarul lumii occidentale. Din acest punct de vedere ar trebui totusi observat macar si intr-o cheie ironica ca Statului Islamic, in ultima instanta, se poate spune ca este o problema creata chiar de catre Iran si de marioneta sa de la Baghdad adica fostul guvern  iraqian condus de Nour al Maliki.

In al doilea rand Iranul este de facto un fel de „putere suzerana”  a regimului de la Damasc si in aceasta calitate poate mijloci o debarcare amiabila a lui Bashar al Assad si deci sfarsitul conflictului din Syria care cauzeaza mari batai de cap Turciei, Iordaniei  dar si Uniunii Europene cel putin prin afluxul de refugiati pe care il genereaza.

Pe de alta parte si in tabara celalalta, grupul P5 + 1, in actualul context international a existat destul de multa disponibilitate pentru compromis.

In primul rand Puterile Europene dar si Rusia si China isi amintesc cu multa nostalgie de manoasele contracte din domeniul nuclear si nu numai, din vremea Sahinsahului si evident isi doresc sa revina pe aceasta piata de larga perspectiva si cu un mare potential.

Uniunea Europeana aflata intr-o continua criza economica, cu mari probleme financiare datorate dezechilibrelor economice si fiscale dintre Nord si Sud – situatia din Grecia fiind o prima si actuala materializare a acestei crize – dar mai ales confruntata cu un ritm de crestere economica alarmant de scazut, vede in deschiderea pietei Iraniene un posibil balon de oxigen economic care sa mai stabilizeze mult incercata barca a Uniunii.

Dintre tarile UE, Germania care a si participat direct la negocieri (desi nu este membra in Consiliul Permanent al Natiunilor Unite de aici acel “+1”) este cea mai interesata in reluarea cooperarii cu Iranul stiut fiind faptul ca foarte multe din programele nucleare iraniene au fost realizate in proiecte comune cu firme germane, cum este Siemens de exemplu, cu care s-a inceput constructia centrale atomo-electrice de la Bushehr care in final a fost terminata de rusi.

Deci si Rusia, ea insasi un mare jucator in domeniul tehnologiei nuclear si-a dorit mult acest acord in conditiile in care mai are si un interes  in planul cooperarii militare respectiv a exportului de armament fiind un furnizor traditional pentru Iran in acest domeniu.

In ceea ce priveste China un mare consumator de materii prime si de petrol (daca nu cumva chiar cel mai mare) nu avea cum sa nu isi doreasca un acord care sa duca in cele din urma la ridicarea sanctiunilor impotriva Iranului inclusiv in ceea ce priveste exporturile de titei.

In privinta Statelor Unite situatia este un pic mai putin clara. In plan politic administratia democrata americana pare destul de impacata cu ideea ca Iranul este o putere regionala de prim rang, iar in plan militar da impresia ca nu mai exclude perspectiva unei cedari de initiatva in favoarea Teheranului in procesul de pacificare in Orientul Mijlociu. De ce ar face asta? Probabil pentru simplul motiv ca administratia Obama isi doreste sa nu mai cheltuie bani publici in sustinerea unor operatiuni militare in zone mult prea indepartate de America si la propriu si la figurat. Mai mult decat atat, eforturile sale de pacificare a zonei  cum a fost si cea condusa de generalul Petraeus in 2007-2008 (Operatiunea „The New Way Forward”) s-a dovedit ca nu pot avea success pe termen mediu si lung fara suport local, iar in conditiile in care dominatia Iranului asupra guvernului de la Baghdad este quasi totala, nu exista in acest moment niciun alt partener local viabil care sa sustina un astfel de efort american de pacificare. De ce s-a ajuns in aceasta situatie si cum s-a ajuns ca principalul beneficiar politic al interventiei americane in Iraq sa fie Iranul este o o alta discutie care ar merita dezvoltata.  Oricum recentul anunt privind reducerea efectivelor armatei americane cu 40,000 de militari confirma intr-un fel determinarea executivului american in reducerea cheltuielilor militare si deci de dezangajare treptata din teatrele de operatii externe.

Este posibil ca aceasta atitudine de aparenta de reducere a implicarii americane in Orientul Mijlociu sa aiba de-a face si cu noua politica de independenta energetica a Statelor Unite care au inceput sa se bazeze din ce in ce mai mult pe rezervele de petrol proprii dar  si pe  gazele de sist – exploatate in mod eficient si cu tehnologii de ultima ora –  decat pe petrolul importat din zona Golfului, zona care astfel isi mai pierde din semnificatia strategico-economica pe care o avea pana de curand. Mai mult decat atat, reintrarea Iranului pe piata petrolului in urma ridicarii sanctiunilor internationale ar putea fi si pe placul Americanilor pentru ca poate determina o si mai drastica reducere a pretului petrolului deci, inca o lovitura indirecta data economiei rusesti care se bazeaza inca destul de mult pe exportul resurse energetice si in acelasi timp o usurare pentru economiile dependente de importurile de hidrocarburi cum sunt economiile Europene dar si economia Chinei.

Iata ca privite din aceste perspective acordul de la Viena isi merita pe deplin reputatia de „moment istoric de rascruce” (turning point) si se dovedeste inca odata ca are conotatii si implicatii infinit mai largi decat chestiunea nucleara in sine, in fapt au o directa legatura cu o intreaga reproiectare a constructiei geo-politice din Orientul Mijlociu si zona Golfului, un moment practic de rascruce al Istoriei Contemporane.

Din acest punct de vedere Acordul P5+1 poate fi comparat chiar cu un alt acord politic istoric de mare semnificate semnat la Viena acum exact 200 de ani, in 1815 cand in urma Razboaielor Napoleoniene, natiunile invingatoare sau reunit intr-un Congres in capitala Austriei (supranumit si „Congresul care Valseaza” datorita duratei dar si multitudinii de evenimente artistice organizate pe parcursul tratativelor) au redesenat practic harta europei punand bazele a ceea ce numim azi           „Concertului  European”.

Revenind insa la recentul acord de la Viena, chiar daca insemnatatea sa este incontestabila, tehnic vorbind, procesul propriu zis se va incheia doar dupa ce forurile legislative ale tarilor semnatare il vor fi ratificat.

Iar din acest punct de vedere situatia  curenta este departe de a justifica efuziunile din ambele tabere.

In America de exemplu, inca nu se uita foarte usor ca nu cu multi ani urma, Iranul facea parte din „Axa Diavoleasca” (Axis of Evil) a presedintelui G.W. Bush si nici amintirea crizei ostatecilor de la ambasada SUA din Teheran nu s-a estompat inca in memoria colectiva americana. Congresul dominat de Partidul Republican, in opozitie fata de presedintele Obama (cel mai important sustinator al acordului cu Iranul), intentioneaza sa respinga  acordul chiar daca presedintele a anuntat la randul lui ca va face uz de prerogativele sale pentru a contrabalansa opozitia republicana. Concomitent insa, lobby-ul facut de organizatiile pro-israeliene din America este de asemenea foarte puternic in a sustine opiniile contrare ratificarii acordului cu Iranul si par sa castige noi si noi adepti in forurile legislative americane.

Intr-adevar dupa Viena, Israelul se gaseste intr-o pozitie cel putin ingrata. Ridicarea sanctiunilor impotriva Iranului inseamna in opinia factorilor politici de la Tel Aviv  o „eroare istorica” in urma caruia, printre altele, Teheranul va fi in masura sa aloce si mai multe resurse pentru sustinerea unor organizatii ostile Israelului precum Hamas in Palestina si Hezbollah in Liban.

De altfel ca o confirmare a sustinerilor oficialilor israelieni, Ministrul de Externe Iranian        Mohammad Javad Zarif, in unul din primele interviuri date dupa semnarea acordului de la Viena, nu se sfieste sa se pronunte destul de direct impotriva Israelului dar si al tarilor din zona percepute ca ostile Iranulul si pe care le acuza in mod voalat de sustinerea activitatilor teroriste.

Tarile probabil vizate de ministrul iranian sunt Arabia Saudita si Turcia care au mai fost acuzate de Iran, mai mult sau mai putin deschis ca sprijina sau cel putin tolereaza activitatile Statului Islamic.

Deci si Arabia Saudita are motive de ingrijorare, cel putin atata timp cat situatia din Yemen este inca volatila chiar daca fortele pro-saudite au reusit recent sa recapete controlul asupra Aeroportului din Aden, capitala tarii.  Ingrijorarea sauditilor ar puteaajunge chiar la niste cote de alerta daca se gandesc la fel ca si Israelienii ca un Iran iesit de sub enbargou va fi in masura sa ofere un suport si mai substantial rebelilor Houthi care astfel isi vor consolida controlul asupra tarii transformandu-se intr-un vector de amenintare permanenta pentru regatul saudit.

Cat despre Turcia, principalul sau motiv de ingrijorare are legatura statul autonom al Kurdistanului iraqian care cocheteaza cu declararea independentei de ceva timp incoace iar intarirea aliatului traditional al kurzilor, Iranul ar putea fi un factor accelerator al acestui proces. Pentru Turcia independenta Kurdistanului echivaleaza cu o catastrofa politica. Comunitatea kurda din Turcia este foarte bine reprezentata si este de asteptat ca presiunile pentru acordarea unor noi drepturi si a unei mai largi autonomii pentru aceasta minoritate sa atinga noi nivele de intensitate, in conditiile in care, in sfarsit kurzii isi vor vedea implinit visul istoric de a avea propriul lor stat national.

Semne de Intrebare

Cu toate aceste critici si ingrijorari sunt totusi cele mai multe voci sustin in continuare ca semnarea acordului cu Iranul este un pas urias in pacificarea focarelor de conflict care macina de zeci de ani zona Orientului Mijlociu, dar in acelasi timp raman si multe semne de intrebare.

In primul rand sunt intrebari si ingrijorari legitime in legatura cu buna credinta a Iranului in a respecta angajamentul privind utilizarea energiei nucleare in scopuri eminamente pasnice precum si in legatura cu efectivitatea inspectiilor „gestionate” (asa cum s-a negociat) privind activitatile nucleare acceptate in cele din urma de Iran.

De asmeenea se pune intrebarea daca Iranul se va comporta suficient de responsabil in a nu face abuz de pozitia sa intarita acum din punct de vedere politic si militar dar si economic pentru a incerca sa-si impuna si mai departe dominatia in zona, in contradictoriu cu interesele celorlalte natiuni puternice ale zonei (Turcia, Israel si Arabia Saudita) sai cu care deja se afla in conflicte mai mult sau mai putin deschise.

Din acest punct de vedere trebuie facut din nou referire in primul rand la Israel care pare ca se simte abandonat de aliatul sau traditional Statele Unite si a anuntat deja ca in privinta Iranului intelege sa-si urmeze propriile optiuni in aparare, cu alte cuvinte nu exclude posibilitatea unor confruntari armate cu Republica Islamica.

In ceea ce priveste Statul Islamic, exista probabil o asteptare in randul statelor occidentale care au semnat acordul ca Iranul sa actioneze de-acum in mod decisiv si in Iraq si in Syria pentru eradicarea acestei organizatii si pacificarea zonei.  Se pune insa intrebarea, in aceste conditii  cum vor fi aparate interesele arabilor sunniti din aceste tari in acest nou “mittelraum” politic al Orientului Mijlociu dominat de o putere non-araba de orientare shiita cum este Iranul?

In acest sens trebuie vazut ca si in conditiile in care Statul Islamic nu a existat in perioada 2008 – 2011, s-a dovedit ca guvernele de la Teheran si Baghdad nu sunt in stare sa-si depaseasca pornirile sectare si revansiste vis-a-vis de masa populatiei arabe sunite care vietuieste intre Baghdad si Damasc si cu care nu reusesc si pare ca nici nu isi doresc sa convietuiasca pasnic. De ce ar fi acum iranienii mai dispusi la compromisuri politice si mai pregatiti sa negocieze o solutionare pasnica a crizei Iraq-iene decat au fost in 2011 cand au sabotat intentionat planul american de pacificare a zonei si i-au indepartat si mai multii pe arabii suniti?

In acest context au aparut si teorii care spun ca intr-o proiectie politica post-Viena ar fi luata in consideratie inclusiv o partitionare a Iraq-ului pe liniile demarcare intre comunitatile shiite, sunite si kurde. In conditiile in care guvernul de la Baghdad si sustinatorii sai de la Teheran ar reusi cu buna credinta sa intretina un dialog constructiv si corect cu liderii comunitatii sunite atunci poate aceasta solutie chiar ar putea avea totusi un viitor. Dar o astfel de solutie va trebui negociata cu intelepciune si toleranta  si nu cu aroganta de care au inceput deja sa dea dovada liderii iranieni si mai ales trebuie agreata cu celelalte state musulmane sunite importante ale zonei respectiv Arabia Saudita si Turcia.

Calea increderii

Iranul a primit la Vienna cam tot ce si-a dorit, dar nu este clar daca Iranul intelege ca Occidentalii nu se considera invinsi in aceste negocieri (asa cum le place sa creada liderilor politici si religiosi de la Teheran) si nu au facut aceste concesii uriase Iranului din teama. Iranul ar trebui sa inteleaga ca la Vienna in afara de concesiile care i s-au facut a primit un lucru si mai important si anume increderea  comunitatii internationale care a inteles sa treaca peste trecutul complicat al relatiilor cu aceasta tara si sa dea o sansa pacii.

Daca insa Iranul nu va folosi cu responsabilitate acest capital de incredere pe care l-a primit la Vienna si va persista intr-o atitudine revansarda si intoleranta, Valsul Vienez pe care marile puteri l-au dansat in aceasta vara cu Iranul nu va aduce pacea mult visata ci probabil multe alte si alte Vineri Negre si mai mult decat atat…

In ceea ce priveste Statul Islamic, acum este mai limpede ca niciodata ca aceasta structura, in pofida atentiei de care se bucura, ea de fapt nu are o consistenta reala, nefiind altceva decat un instrument cu valente politice si militare in mainile adevaratilor actori ai conflictului din Orientul Mijlociu, adica Turcia, Arabia Saudita, Israelul si Iranul.

In aceste conditii, sunt destui observatori care spun ca acordul de la Viena ar putea fi un pas important catre pace in Orientul Mijlociu dar in pe de alta parte ar putea marca trecerea de la faza de “proxy war” la un razboi in toata regula (full scale war).

http://isis-online.org/country-pages/iran#1950

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/france-beheading-man-decapitated-at-factory-near-grenoble-by-attacker-with-islamist-black-flag-10347287.html

http://www.vocativ.com/news/204322/new-isis-execution-video-highlights-groups-brutality/

http://www.al-monitor.com/pulse/contents/afp/2015/07/iran-nuclear-politics-khamenei-us-diplomacy.html#

http://www.jpost.com/Middle-East/Islamic-State-conducts-mass-execution-in-Palmyra-407978

Reading Time: 29 minutes

1.1 CHAPTER 1

1.1.1 ISIS – In Razboi cu Intreaga Lume

Decapitarile, executiile crude, atentate sangeroase, distrugerea deliberata unor inestimabile valori de patrimoniu universal sunt imaginile cel mai frecvent asociate cu ISIS in opinia publica occidentala. Deci, nu e deloc surprinzator ca pe acest fond mediatic ISIS, adica Statul Islamic al Iraq-ului si Syriei este in general perceputa ca o cabala monstruoasa iesita din negurile evului mediu, o anomalie, o tumoare agresiva care trebuie extirpata cu orice pret. Pornind de la aceste perceptii, orice actiune de orice natura indiferent de cat de disproportionata ar fi, pare justificata si este privita cu intelegere de „lumea civilizata” chiar si atunci cand astfel de masuri “justficate” produc nenumarate victime colaterale nevinovate si pe deasupra aduc multe si grelele suferinte si privatiuni  populatiei civile din Iraq si Sirya.

Ca de obicei in ultimii 25 de aini, Statele Unite, “jandarmul planetar” s-a pozitionat ca stat lider in efortul de combatere a acestui nou Nemesis – Statului Islamic. Pe langa americani s-au alaturat luptei anti-ISIS si alte 7 state Europene respectiv, Marea Britanie, Franta, Italia, Belgia, Danemarca, Spania si Germania dar si Australia, Canada si Noua Zeelanda. Prinicipala contributie la efortul de razboi a tarilor mentionate mai sus sunt raidurile aeriene de bombardament pe care le intreprind neobosit asupra zonelor controlate de ISIS, dar si operatiuni de suport umanitar si consiliere militara, activitati in care sunt agrenate si alte state occidentale.

Raiduri aeriene mai intreprind si o serie de tari arabe si musulmane care au aderat si ele la coalitia conduse de Statele Unite, cerul Siriei si Iraqului fiind brazdat in aceste zile de avioane de lupta purtand insemnele Egiptului, Marocului si Iordaniei. Din coalitie cel putin teoretic, insa mai fac parte si alte state din Orientul Mijlociu precum Arabia Saudita, Emiratele Unite si Qatar. Nu in ultimul rand, la presiunile Statelor Unite, chiar si Turcia s-a alaturat si ea  in cele din urma aliantei anti-ISIS.

Insa niciuna dintre tarile amintite nu si-au dislocat armate terestre in zona de conflict.

Chiar si asa, batalia terestra impotriva Statului Islamic cunoaste si ea in aceste zile o ampla si complexa desfasurare de forte.  Deci, pe langa bombardamentele aeriene aliate, ISIS are de infruntat la sol armatele reunite ale guvernului Iraqian, sustinute de miliitiile shiite Al Badr si formatiunile paramilitare “Comitetele Populare” care sunt echipate si conduse direct de “consilieri” iranieni din fortele de elita QUDS si „consilieri” libanezi din formatiunile armate shiite ale Hezbollah-ului. Au fost semnalate si situatii cand militari iranieni sunt participanti direct in confruntarile militare si de asemenea generali iranieni care au preluat conducerea unitatilor iraq-iene angrenate in operatiuni militare  impotriva ISIS.

De suportul consistent al Iranului se bucrua si armata guvernamentala syriana al lui Bashar Al Assad si trupele “Peshmerga” ale statului autonom kurd  care si ele sunt implicate in actiuni de combatere la sol a luptatorilor ISIS.

In aceste conditii practic se poate spune ca, Iranul a devenit actorul principal in campania militara terestra impotriva ISIS iar aceasta lupta chiar daca are mai multi protagonisti pare din ce in ce mai mult,  un razboi sustinut eminamente de Iran.

Totusi, tragand linie, in acest moment sunt 60 de state care sunt agrenate direct sau indirect in actiuni cu caracter militar in aer si pe uscat, impotriva ISIS. Deci se poate spune ca nici macar Reich-ul german al lui Adolf Hitler  nu s-a confruntat cu o astfel de formidabila coalitie de forte in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Probabil ca si aceasta situatie indedita l-a determinat pe regele Iordaniei, Abdallah II sa compare campania anti ISIS cu un „Al Treilea Razboi Mondial”.

Si cu toata aceasta mobilizare uriasa, in mod aproape inexplicabil, ISIS este departe de a fi anihilata. In continuare controleaza zone importante din Syria si Iraq, rezista ferm asalturilor din aer si de la sol, ba chiar initiaza contra-atacuri recuperand rapid teritorii cedate strategic in fata trupelor guvernamentale de la Baghdad si a militiilor shiite aliate.

Mai mult decat atat, teroristi “lupi singuratici” sau celule islamiste radicalizate, afiliate ISIS sunt o amenintare peremanenta pentru orase si capitale occidentale.

Firesc se naste intrebarea: Este posibil ca o grupare “terorista” sa reziste tuturor incercarilor de anihilare sustinute de fortele armate reunite ale celor mai puternice natiuni ale lumii?

Sigur, se poate spune ca este vorba pana la urma de logica razboiaelor asimetrice in care forte insurgente  angajeaza tactici si metode de luptai neconventionale, de natura sa contrabalanseze superioritatea in personal si tehnica militara a armatelor regulate. Cele mai la cunoscute exemple de astfel de confruntari in care armatele regulate au fost infrante in conflicte asimetrice sunt campaniile americane din Vietnam si si cea a Uniunii Sovietice in Afghanistan. Deci nu ar fi prima oara cand forte insurgente prevaleaza in fata armatelor marilor puteri. Dar totusi nu trebuie uitat ca in  aceste confruntari asimetrice din epoca Razboiului Rece, Vietcongul a fost masiv sprijinit de Uniunea Sovietica si China la fel cum si mujahedinii Afghani au primit au beneficiat de suportul decisiv al Statelor Unite si a a altor state Occidentale.

Intre timp insa, lumea bipolara in care confruntarile asimetrice erau de fapt niste “proxy-wars” (razboaie prin interpusi) intre URSS si SUA a disparut, astfel ca explicatia rezilientei ISIS nu se poate sustine doar pe teoria razboiului asimetric si poate ca mai degraba are de-a face cu alte circumstantele particulare ale aparitiei si existentei acestei organizatii pe care in mod unanim opinia publica o considera terorista.

Poate ca o abordare sistematica si obiectiva a acestor circumstante si particularitati ale genezei si functionarii si existentei Statului Islamic, care sa analizeze sistematic si critic informatiile care sunt “aruncate” pe piata in aceste zile ar putea nu numai sa identifice si alte directii de actiune mai eficiente in contracararea actiunilor ISIS dar e posibil de asemenea sa duca la o schimbare radicala de optica si abordare a conflictelor din Iraq si Syria si a cauzelor acestora.

1.2 CHAPTER 2

1.2.1 CALIFATUL – O Sabie cu Doua Taisuri

Intr-adevar ISIS pare o “specie” diferita de organiztie terorista islamist-fundamentalista din multe puncte de vedere.

De pida, In vara anului 2014, dupa o campanie plina de succese in Iraq in care a ajuns sa controleze o arie teritoriala semnificativa , ISIS s-a declarat Califat, adica s-a revendicat ca fiind autoritatea suprema politica si religioasa a comunitatii islamice de pretutindeni.

Ratiunile pentru care o “organizatie terorista” s-ar declara “Califat” nu sunt usor de deslusit de opinia publica non-musulmana

Institutia Califatului, cu o lunga si respectata traditie in lumea musulmana  a fost desfiintata odata cu prabusirea Imperiului Otoman la sfarsitul Primului Razboi Mondial si de atunci, nici un stat musulman nu a mai pretins o astfel de preeminenta asupra tuturor credinciosilor lui Allah.

Tema califatului era si idealul pentru care lupta Osama Ben Laden, de asemena dictatorul libian, Muammar El Gaddafi visa si el la un stat arab musulman universal, dar nici ei nu au indraznit sa se declare “califi”.

Sa fi fost declararea Califatului doar inca un gest sfidator al ISIS la adresa multilor sai inamici?

Trebuie mentionat insa ca idealul reinstaurarii Califatului peste lumea islamica are probabil si o legatura directa si cu sentimentele de demnitate, onoare, apartenta si respect de sine al musulmanilor de pretutindeni si alaturi de un alt concept religios, respectiv „jihad”-ul (razboi sfant) devin o arma propagandistica foarte eficace in razboiul pe care ISIS il duce nu numai in plan militar dar si in plan psihologic.

De altfel ideea Califatului este probabil si unul dintre factorii ideologici care in prezent catalizeaza si canalizeaza simpatia unui mare numar de musulmani din toata lumea pentru Statul Islamic. In special tinerii care traiesc Occident ar putea vedea acest nou Califat, ca un raspuns la frustrarile pe care multi dintre emigrantii de religie musulmana le acumuleaza in tari in care nu se integreaza si in care sunt marginalizati si sunt tratati de multe ori ca cetateni “de mana a doua”. Proclamarea Califatului, poate deci explica si valul de radicalizare a miilor de tineri prozeliti ISIS din randul comunitatilor sunnite din Europa de Vest, America sau Australia, de unde Statul Islamic primeste noi si noi recruti, care zilnic se inghesuie la punctele de trecere a frontierei dintre Turcia si Syria.

Si mai mult decat atat, flamura neagra a noului Califat a adus alaturi de ISIS si alte organizatii extremiste din lumea musulmana si ele in cautare de noi repere ideologice dupa ce Al-Qaeda a intrat intr-un con de umbra, odata cu iesirea din scena a lui Ben Laden. Printre cele mai importante astfel de organizatii se afla cea a cecenilor din Emiratul Islamic al Caucazului sau Boko Harram din Africa care au jurat credinta autointitulatului calif Al Baghdadi, actualul lider al ISIS. Astfel, aceasta organizatie care a care s-a ridicat din obscuritatea multiplelor grupuscule militante participante la conflictul din Syria dupa ce a devenit un jucator regional avansand in Iraq, odata cu asumarea ideeii de Califat devine acum un fenomen la scara globala.

Avand in vedere toate aceste elemente de succes propagandistic dar si victoriile pe care ISIS le marcheaza pe campurile de lupta din Iraq, Syria si mai nou Lybia, se poate pune in mod legitim intrebarea daca nu cumva ar putea fi Califatul acel ideal politic si religios care sa canalizeze energiile tutorur musulmanilor de pe glob si care astfel sa transforme ISIS intr-o forta de neoprit?!

Din pacate sau din fericire lucrurile nu sunt chiar atat de simple iar ceea ce aduce marirea ISIS poate sa-i aduca si decaderea.

Pretentia ISIS de reprezenta forta suprema politica si religioasa a lumii musulmane nu este bine primita de toti musulmanii.

In primul rand, un Califat ISIS este o sfidare si o amenintare directa la adresa ayatolahilor iranieni shiiti care si ei se vad ca lideri religiosi absoluti ai lumii musulmane.

In acelasi timp Sauditii, care sunt prin traditie aparatorii locurilor sfinte de la Mecca si Medina, nu vad nici ei cu ochi buni perspectiva de a-si pierde privilegiile religioase in fata „califului” Al Baghdadi (liderul ISIS).

Nu in ultimul rand, nici unul dintre statele arabe rezultate din dezintegrarea Imperiului si Califatului Otoman nu par sa imbratiseze cu entuzism ideea reinstaurarii unei noi puteri suzerane deasupra lor asa cum ar fi Califatul ISIS. De aici poate si zelul multor tari arabe si musulmane sunnite de a adera la o coalitie anti-ISIS oarecum ne-naturala  condusa de o putere crestina, Statele Unite si in care Iranul shiit joaca un rol primordial.

1.3 CHAPTER 3

1.3.1 ISIS – Pe Falia dintre Sunniti si Shiiti

Desi in Iraq dar si Syria batalia impotriva Statului Islamic se circumscrie din ce in ce mai evident si unui conflict sectar intre comunitatile musulmane shiite si sunnite, in pofida tuturor aparentelor,  shiitii si sunniti nu sunt neaparat inamici naturali iar conflictul actual dintre cele doua factiuni religioase din Iraq nu are radacini istorice foarte bine conturate.

De la batalia de la Kharbala (680) cand Hussein Ibn Ali considerat primul imam shiit a fost martirizat de armata califului omeiad Yazid, nu au mai existat razboaie religioase intre sunniti si shiiti, in general ei traind in buna pace si intelegere.

Relatiile dintre cele doua comunitati religioase au inceput sa capete o turnura contondenta evidenta abea in 1978, odata cu Revolutia Islamica din Iran si declansarea primului Razboi al Golfului, cand deosebirile religioase dintre cele 2 comunitati musulmane au inceput sa fie evidentiate de partile in conflict pentru a fi folosite in scopuri ideologice si propagandistice.

Razboiul Iraniano-Iraqian – Primul Razboi al Golfului

Saddam Hussein,  presedintele dictator al Iraq-ului la acea data (1978), s-a temut ca revolutia islamica iraniana condusa de ayatollahul Khommeini se va propaga si in Iraq, unde populatia majoritar shiita (60%) – care ar fi putut fi inspirata de zelul revolutionar al coreligionarilor iranieni – era tinuta la respect de o minoritate sunnita, care dadea si elita Partidulu Baath de guvernamant si detinea monopolul functiilor importante in stat.

Astfel in 1980, incurajat si de puterile occidentale, Sadam s-a decis sa inlature acest risc de contagiune revolutionara si a declarat razboi Iranului. A fost un razboi greu de uzura, care a durat mai bine de 8 ani (cel mai lung razboi conventional al secolului 20), a inghitit resurse uriase si a facut peste jumatate de milion de victime.

Pe fondul razboiului cu Iranul si in conditiile in care victoria zdrobitoare anuntata de Sadam se lasa asteptata, comunitatea shiita din Iraq a inceput sa fie vazuta din ce in ce mai frecvent ca si o “coloana a 5 a” a Iranului, suspectata de lipsa de patriotism, de subminarea si sabotarea efortului de razboi. Aceasta perceptie este cea care a contribuit la intensificarea suspiciunilor si apoi persecutiilor si abuzurilor pe scara larga impotriva shiitilor din Iraq.

Uciderea Ayatollahilor

Mai mult decat atat, Sadam, care se pare ca avea o fire paranoida a dus aceste persecutii la un nivel greu de tolerat pentru populatia shiita.

Astfel, inalti clerici shiiti din Iraq acuzati ca ar fi sub influenta Ayatolahului Khomeini, liderul suprem politic si religios iranian, au fost arestati iar cei mai proeminenti dintre ei au fost executati. De exemplu, cea mai inalta autoritate religioasa shiita a Iraq-ului, Marele Ayatolah,                       Mohammad Bakir Al Sadr a fost spanzurat impreuna cu sora sa. Alti sase membri ai influentei familii de clerici shiiti Al-Hakim au fost si ei spanzurati.

Evident ca aceste executii barbare dictate impotriva unor profund respectati lideri religiosi nu aveau cum sa nu alimenteze si mai mult radicalizarea opozitiei shiite impotriva regimului lui Sadam Hussein si in scurt timp s-a ajuns la lucruri si mai grave.

Masacrul de la Dujail

In anul 1982, in acest climat de ura si revolta mocnita, insurgenti shiiti au organizat o tentativa de asasinat impotriva lui Sadam. Coloana oficiala a dictatorului a fost prinsa intr-o ambuscada in timp ce se deplasa spre Baghdad, dar acesta a scapat cu viata.

Din nou, raspunsul lui Sadam la acest gest extrem de opozitie a fost disproportionat de dur. Aproape 800 de locuitori ai localitatii shiite Dujail, barbati, femei si copii au fost arestati iar mai apoi, 94 dintre ei au fost executati.

Mai tarziu insa, dupa  invadarea Iraq-ului de catre americani, “Masacrul de la Dujail” a fost si unul dintre capetele de acuzare impotriva lui Sadam Hussein, care i-au atras condamnarea la moarte in 2006. Mai mult decat atat, in timpul executiei sale, se auzeau lozinci de glorificare a lui            Muqtada Al Sadr ginerele Marelui Ayatollah Mohamed Bakir Al Sadr cel executat de Sadam in anii ‘80 si care dupa schimbarea regimului, la randul sau devenise unul dintre cei mai importanti lideri politici si religiosi ai Iraq-ului. De unde se poate trage concluzia ca in aceasta parte a lumii, principiul bibilc „ochi pentru ochi….”are inca un ecou foarte actual.

Dar nici incheierea razboiului cu Iranul si nici eliminarea lui Sadam Hussein de pe scena istoriei nu a adus insa pacea intre shiiti si sunniti in Iraq.

Si dupa incheierea celui de-al doilea Razboi al Golfului (2003) Iranul a continuat sa-si utilizeze agentii iraq-ieni pentru a-si impune un control de facto asupra unui stat iraq-ian divizat si intrat in disolutie si astfel atingadu-si obiectivul istoric de ajunge puterea regionala dominanta in zona Golfului si in Orientul Mijlociu.

Brigazile Badr

In acest context, imediat dupa caderea regimului Sadam Hussein apar in scena “Brigazile Badr” infiintate in timpul razboiului dintre Iraq si Iran chiar de catre clericul shiit Mohammed Bakir al-Hakim (ale carui rude au fost executate de Sadam) pentru a  potenta si sprijini o insurectie armata shiita impotriva regimului lui Sadam. Aceasta retea secreta a fost foarte activa in toata perioada razboiului iraniano-iraqian si a activat ca o miscare insurgenta si dupa incetarea formala a ostilitatilor dintre cele doua tari.  De  altfel militantii Badr infiltrati din Iran au jucat un rol important in revolta shiita de la Basra care a avut loc in anul 1991, dupa invadarea Kuweit-ului, o aventura militara care s-a incheiat in mod dezastrouos pentru dictatorul Iraq-ian.

In urma invaziei americane din 2003 si inlaturarea regimului Baathist al lui Sadam, Brigazile Badr au iesit din nou din clandestinatate si au inceput sa se implice activ in actiuni retaliatoare la adresa fostilor membrii ai structurilor de stat si de partid pe care s-a sprijinit regimul Sadam Hussein si care de regula erau constituite in special din musumani sunniti. Comandourile Badr au fost acuzate ca au organizat rapiri si asasinate comise pe scara larga impotriva celor care facusera parte din sistemul politic si administrativ al vechiului regim, incepand de la lideri politici si comandanti de armata si politie si pana la functionari de mica importanta sau simplii politisti.

Apoi, chiar sub privirile americanilor, care in teorie asigurau administrarea democratica a Iraq-ului aflat sub ocupatie militara, foarte rapid, membrii Badr s-au infiltrat in fortele de politie si in Ministerul de Interne Iraq-ian si au preluat controlul acestor institutii. Preluarea structurilor publice de forta ale Iraq-ului de catre militantii Badr a coincis cu o si mai mare recrudescenta a crimelor si abuzurilor impotriva sunitilor. In acelasi timp, preluarea controlului asupra acestor institutii a insemnat si un prim si ferm pas catre acapararea puterii politice si concentrarea ei in mana cercurilor shiite iraq-iene, obediente Iranului.

Efortul liderilor shiiti de a-i tine pe sunniti la distanta de orice pozitie de putere sau decizie in noul stat Iraq-ian, post-Sadam a fost foarte mult usurat de programul de “de-Baathifcare”,  o idee a fostului sef al Autoritatii Provizorii de ocupatie (CPA), diplomatul american Paul Bremer  si prin care au fost inlaturati din functii toti membrii partidului Baath de guvernamant ai lui Sadam Hussein si s-a blocat accesul acestora la functiile publice.

Aplicarea fara discriminare si fara discernamant si pana la nivelul de baza a structurilor de stat a acestei lustratii a baathist-ilor a lipsit noua administratie iraqi-ana de oameni pregatiti si capabili sa ajute la repunerea in functiune a statului, dar mai ales a lasat literalmente pe drumuri, fara slujbe, fara nici o sursa de venit si fara perspectiva unei pensii, zeci de mii de fosti functionari si in special fosti politisiti si militari si care in mod evident, in cea mai mare parte erau musulmani sunniti.

Efectele lustratiei s-au vazut imediat si s-au materializat intr-o prabusire fara precedent a sistemului de servicii publice si in deteriorare starii de siguranta publica in Iraq, in anii imediat urmatori schimbarii de regim.

In acelasi timp, comunitatea sunnita a resimtit aceasta lustratie ca pe o umilinta nemeritata, o masura disproportionata, un atentat la adresa drepturilor si libertatilor lor.

Persecutiile sistematice si marginalizarea sunnitilor iraq-ieni in propria lor tara, dupa rasturnarea regimului lui Saddam a generat ulterior doua mari fenomene.

In primul rand, teroarea „escadroanelor mortii” ale Brigazii Badr, care operau acum inclusiv cu suportul politiei si serviciilor secrete a determinat pe foarte multi iraq-ieni  sa ia drumul exilului.  Cei mai multi dintre ei s-au refugiat in Syria, o tara stabila si puternica in acel moment (2003-2010), care desi era condusa de un regim bazat pe o minoritate de confesiune allawitt-shiita, in acelasi timp este locuita de o larga majoritate sunnita. Mai mult decat atat, in acea vreme regimul allawit al lui Bashar Al Assad avea o aparenta secularista si era centrat pe o formatiune politica de guvernamant de tip socialist-baathist, din acceeasi familie politica cu Partidul Baath din Iraq. In aceste conditii era normal pentru refugiatii Iraq-ieni sa se astepte sa fie primiti si priviti cu simpatie de coreligionarii lor sunniti si baath-isti din Syria ceea ce s-a si intamplat in cele mai multe cazuri.

In al doilea rand, umilintele,  frustrarea, teroarea si marginalizarea sistematica la care erau supusa minoritatea sunnita iraq-iana i-a impins pe multi dintre membrii acesteia, in special fosti militari si politisti dar si lideri tribali sa ia armele si sa sa se revolte pe fata si violent impotriva trupelor americane si a oficialilor shiiti vazuti ca si “cozi de topor” ale ocupantului strain.

Imamul shiit Al-Hakim, erou al rezistentei impotriva regimului lui Saddam a fost una dintre primele victime ale violentelor sectare care au inceput incet, incet sa cuprinda Iraq-ul dupa instaurarea regimului shiit. In aceeasi nota, poate fi citata darza rezistenta pe care insurgentii iraq-ieni au opus-o pe tot parcursul anului 2004 trupelor americane care incercau sa „pacifice” Fallujah, un binecunoscut bastion sunnit.

Triunghiul Mortii

In contextul luptelor de la Fallujah a aparut si aripa Iraq-iana a Al-Qaeda condusa de un sangeros lider de origine Iordaniana, Abu Musa Al Zarqawi. Au urmat, ani de-a randul, decapitari, atentate sinucigase soldate cu sute de morti care au socat nu numai lumea civilizata, care nu mai vazuse asa ceva pana atunci, dar chiar si pe cei in numele carora Al-Zarqawi pretindea ca lupta adica pe sunnitii iraq-ieni.

Sub conducerea lui Al Zarqawi , Al-Qaeda – Iraq a devenit stapana pe “triunghiul sunnit” o vasta arie geografica in partea de centrala si de vest a Iraq-ului locuit in principal de arabi sunniti. Practic armatele regimul de la Baghdad sustinut de armata americana a pierdut controlul asupra acestor zone, iar Triunghiul Sunnit  a devenit astfel pentru ei, “Triunghiul Mortii”.

O schimbare pare ca s-a produs insa odata cu moartea lui Al Zarqawi, ucis intr-un bombardament aliat “cu dedicatie”. Evenimentul a coincis mai mult sau mai putin intamplator cu momentul in care liderii tribali sunniti, in special cei din in provincia Anbar, eminamente sunnita au ajuns la concluzia ca trebuie sa se distanteze de Al-Qaeda.

Probabil ca dupa mai bine de 3 ani de razboi continuu cu trupele de ocupatie si cu armata guvernamentala, sefii triburilor sunite au realizat ca alianta cu Al-Qaeda inseamna transformarea provinciei lor intr-un perpetuu teatru de operatii militare. De asemenea aceasta asociere cu o grupare terorista precum Al Qaeda mai inseamna excluderea lor totala de pe scena politica Iraq-iana si mai ales le reteaza accesul la banii din generoasele fondurile de reconstructie a tarii pe care Statele Unite le puneau la dispozitia regimului de la Baghdad.

Acest moment a coincis si cu o schimbare de strategie a Statelor Unite in efortul de pacificare a triunghiului mortii sunnit. Americanii au inteles in sfarsit, ca un plan de pace durabila in Iraq trebuie sa includa si populatia sunnita si de asemenea, aceasta se poate realiza doar cu implicarea liderilor tribali ai acestei comunitati care in fapt sunt adevaratii detinatorii ai puterii in Iraq. O putere mostenita si transmisa de-a lungul multor generatii si care transcede orice regim politic aflat vremelnic la carma tarii.

ANBAR AWAKENING – Desteptarea Anbarului

Numit de G.W. Bush la comanda trupelor americane din Iraq in ianuarie 2007, generalul              David Petraeus a fost cel care a initiat si a coordonat apropierea de sheicii sunniti din Anbar, ca parte a planului sau de pacificare si reconstruire a Iraq-ului (nation building program). Acesti lideri tribali, care treptat au construit o relatie de incredere reciproca cu liderii militari americani, au incetat sa sprijine Al-Qaeda, s-au reunit in alianta Shawat Al-Anbar (“Desteptarea Anabarului” mai tarziu redenumita “Fii Iraq-ului”) si-au unit fortele cu americanii dar si cu regimul shiit de la Baghdad in lupta pentru anihilarea si alungarea fundamentalistilor extremisti Al-Qaeda din Iraq.

In schimbul acestei importante contributii la efortul de pacificare, sheicilor sunniti li s-au facut multe promisiuni. In primul rand, membrii militiilor sunnite trebuiau sa fie amnistiati pentru faptele trecute si de asemenea, li s-a promis integrarea in structurile de securitate ale statului si in alte functii publice. Totodata comunitatile sunnite ar fi trebuit sa primeasca finantari pentru reconstructie, fonduri de care ar fi dispus in mod autonom. Nu in ultimul rand s-au facut promisiuni in legatura cu libera participare a gruparilor politice sunnite pe scena politica de la Baghdad

Astfel, la nivelul anului 2008 cu implicarea totala a miscarii “Desteptarea Anbarului” care a organizat militii tribale, pregatite si echipate de Statele Unite, procesul de pacificare a Iraq-ului era incheiat in ceea mai mare parte iar trupele americane se pregateau deja sa-si reduca fortele si chiar sa se retraga din aceasta tara.

In ceea ce priveste mult asteptata reconciliere intre sunnitii si shiiti iraq-ieni….aceasta nu prea s-a mai intamplat.

Promisiuni Neonorate – ADANCIREA Faliei

Integrarea militiilor sunite in structurile oficiale ale statului iraq-ian se dovedea a fi un proces extrem de anevoios. De exemplu in anul 2009, doar aproximativ 30% din cele 94.000 de functii in structurile de stat promise sunnitilor erau ocupate. Oficialii de la Baghdad foloseau tot felul de scuze pentru a sabota procesul. De exemplu se pretexta ca sunnitii nu au nivelul de educatie necesar pentru a ocupa respectivele functii oficiale.

De fapt, establishment-ul politic shiit de la Baghdad privea cu neliniste programul american care ducea la intarirea in plan militar dar si economic a triburilor sunnite si nici nu isi dorea sincer sa imparta puterea cu acestea, in pofida contributiei lor decisive la combaterea gruparilor extremist teroriste si alungarea lor de pe teritoriul Iraq-ului.

Mai mult decat atat, Iranul care incet, incet a devenit un fel de putere suzerana a guvernului iraq-ian a recurs la presiuni deschise pentru determina nerespectarea angajamentelor luate fata de sheicii sunniti, liderii tribali din Anbar.

TRADAREA

Cel mai grav a fost faptul ca nici promisiunile de amnistie nu au fost respectate. Practic se poate spune ca guvernul lui Nouri Al Maliki aparent a profitat de iesirea din clandestinatate a liderilor sunniti pentru a-si regla conturile cu acestia si pentru a-si reduce la tacere rivalii politici sunniti. In consecinta, incepand cu anul 2009, numerosi membrii ai miscarii Shawat Anbar au fost arestati si unii dintre ei au sfarsit prin a fi executati. In ceea ce priveste decretul de amnistie…Maliki „a dat-o la intors” spunand ca acesta se refera de fapt la crimele impotriva statului nu si la cele „impotriva poporului”. Printre cei executati in aceasta conjunctura s-a aflat si Adel Mashadani, un erou al luptei anti – Qaeda si nu in ultimul rand un membru de frunte al clanului Mashadani, care ca si clanul Duleimi reprezinta unul din cele mai bogate, influente si puternice forte de pe harta tribala a Iraq-ului si Orientului Mijlociu.

Adel Mashadani era si un critic fervent al guvernului Al-Maliki pe care nu se sfia sa-l considere o marioneta a Teheranului. Arestarea sa a generat un val de tulbarari la Baghdad, unde au fost inregistrate si schimburi de focuri intre politie si sustinatarii acestuia. In contextul in care era clar ca aceasta campanie impotriva liderilor sunniti va readuce Iraq-ul in haos, au existat si apeluri internationale pentru stoparea executiilor, inclusiv din partea Secretarului General al Natiunilor Unite, Ban Ki Moon. Guvernul de la Baghdad le-a ignorat pe toate…

Nici americanii nu au luat vreo pozitie fata de aceasta nerespectare flagranta a angajamentelor la care ei fusesera garanti. Generalul Petraeus, arhitectul apropierii de sunniti fusese inlocuit de la comanda in octombrie 2008. La ceremonia de “ramas bun” generalul avertizase pe reprezentantii autoritatilor iraq-iene si americane prezenti la eveniment ca intarzierea sau neonorarea angajamentelor in legatura cu integrarea politica si administrativa a “Fiilor Iraq-ului” (asa cum se numea acum Desteptarea Anbarului) va avea consecinte grave pentru stabilitatea tarii.

Evident nimeni nu l-a bagat in seama….

Adevaratele intentii ale guvernului Al Maliki in legatura cu minoritatea sunnita  au devenit evidente in 2011, cand pe numele vicepresedintelui sunnit al Iraq-ului, Tariq Al Hashimi a fost emis un mandat de arestare pentru o presupusa implicare in activitati de natura terorista.

Acuzatiile se bazau pe “confesiuni” ale body-guarzilor lui Tariq care intre timp fusesera arestati si chiar supusi unor tratamente contondente ca sa “marturiseasca”. Oricum credibilitatea suspiciunilor la adresa erau cel putin subrede, fapt confirmat ulterior si de INTERPOL care a respins ca insuficient fondata cererea Iraq-ului de a se emite un mandat de urmarire internationala pe numele fostului vicepresedinte, care se refugiase intre timp in Turcia.

In fapt, alungarea de la putere a celui mai inalt oficial sunnit a fost probabil un mesaj cat se poate de clar si de dur adresat comunitatii sunnite din Iraq. Reconcilierea si convietuirea celor doua comunitati sunite si shiite intr-un Iraq incluziv si democratic se dovedea a fi un vis imposibil.

Aceasta cu atat mai mult cu cat, coincidenta sau nu, actiunile impotriva lui Al Hashimi s-au declansat imediat dupa intoarcerea lui Nouri Al Maliki dintr-o vizita oficiala in Statelu Unite unde a fost primit de presedintele Obama. In acest context, liderii sunniti in mod logic si pe delplin previzibil au crezut ca politica opresiva a lui Al Maliki are girul americanilor si au inceput sa acuze in mod deschis Statele Unite ca i-a folosit si apoi i-a abandonat in mainile inamicului lor de moarte.

De aici pana la revolta deschisa nu mai sunt multi pasi de facut iar Primavara Araba a venit ca o exelenta oportunitate.

Primavara Araba

Incepand cu sfarsitul anului 2010 tarile musulmane din Nordul Africii au fost cuprinse de un val revolutionar al schimbarii denumit de media occidentala “Primavara Araba”.

Societatile arabe musulmane de regula conduse de dictatori autarhici ajunsesera in punctul in care nu mai puteau sa ofere perspective de viata decente populatiei tinere in crestere. Lipsa locurilor de munca, coruptia, autoritarismul si nerespectarea celor mai elementare drepturi si libertati au dus la acumularea nemultumirilor si frustrarilor care au generat in cele din urma miscari de strada si revolte.

Dealtfel, Samuel Huntington, faimosul politolog american vorbeste in cartea sa Ciocnirea Civilizatiilor despre coctail-ul social exploziv al societatilor arabe. Spre deosebire de tarile Occidentale care se confrunta cu o imbatranire continua a populatiei, in tarile arabe si musulmane populatia tanara este predominanta. In continuare Huntington spune ca aceasta proportie ridicata de populatie tanara in care segmentul masculin prevaleaza si care se confrunta cu lipsa de perspective si oportunitati in tarile lor au fost si sunt  elemente precusoare, ingredientele instabilitatii si tulburentelor sociale, insurgentelor si revoltutiilor care au avut loc in spatiul arab si musulman din Orientul Mijlociu si Nordul Africii incepand de la Revolutia Islamica iraniana din 1978 si pana in zilele noastre .

Intr-adevar, Primavara Araba care s-a declansat in iarna lui 2010, in Tunisia a avut tineretul marginalizat si alienat social in prima linie. Valul revoltei tinerilor tunisieni, practic a maturat regimul politic din acea tara si l-a alungat pe dictarul corupt Ben Bela. Flacara revolutionara s-a extins apoi in toate tarile Maghrebiene si in Orientul Mijlociu. Gaddafi in Libia si Mubarak in Egipt sunt inlaturati de la putere de multimile furioase. La fel se intampla si cu Saleh, de 33 de ani presedintele Yemen-ului.

Chiar si acolo unde nu au inlaturat regimurile politice, miscarile de protest ale Primaverii Arabe determina schimbari politice si legislative seriose in tari precum Algeria, Oman, Kuweit, Maroc, Iordania, Bahrein si chiar in Arabia Saudita.

Primavara Araba in Syria si Iraq.

In 2011,  “Primavara Araba” a atins mai intai Syria si apoi Iraq-ul. In ambele tari, comunitatea sunnita marginalizata si ostracizata de regimurile aflate la putere a fost in linia intai ale protestelor.

In Syria, manifestatiile care au inceput in primavara anului 2011 au degenerat foarte repede intr-un razboi civil, asa cum se intamplase anterior si in Lybia, unde a fost nevoie de interventie straina pentru impiedica reprimarea pe cale militara a manifestatiilor. Insa, spre deosebire de Gaddafi  care nu numai ca a fost alungat de la putere dar a avut parte si de o moarte sinistra, victima a unui quasi-linsaj, regimul lui Bashar Al Assad a primit in continuare suportul hotarat al Rusiei, spijinul Iranului si intelegere din partea Chinei care s-au opus unei interventii straine si l-au ajutat sa supravietuiasca din toate punctele de vedere primului val al Primaverii Arabe. Dar de atunci, tara se afla intr-un continuu razboi civil sangeros si mai mult decat atat a devenit un camp al confruntarilor dintre puterile regionale si mondiale.

Dupa cum se stie, Syria este o tara majoritar sunnita dar care din 1970 este condusa de o “dinastia” shiita-allawita  Al Assad, spre insatisfactia elitelor sunnite care in mod traditional detineau puterea in aceasta tara. Deci poate nu este intamplator ca principala forta care s-a ridicat la lupta impotriva regimului Assad este organizatia Armata Siriana Libera (ASL) care este formata in special din militari de confesiune sunnita. ASL este sprijinita de Turcia si Statele Unite dar inca nu a reusit sa se impuna ca o forta de opozitie credibila, o alternativa la regimul Assad.

Insa destabilizarea Syriei dupa Primavara Araba, a readus Al-Qaeda in prim plan asa cum a dus si la aparitia a tot felul de grupari insurgente care lupta de-o parte sau de alta a baricadei. Mai mult decat atat situatia din Syria a constituit si o oprtunitate extraordinara de afirmare pentru ISIS, o organizatie obscura pana atunci, desprinsa din ramura iraq-iana a Al Qaeda, care a intrat rapid in razboiul civil syrian alaturi de inamicii regimului Assad si astfel a ajuns sa cunoasca o oarecare notorietate. Deci intr-o Syrie macinata de conflicte, ISIS a inceput sa prinda contur, forta si influenta din ce in ce mai mare si e de presupus ca tot acest timp a primit un suport important si din partea emigratiei baathiste iraq-iene traitoare in Syria atata timp cat acestia au inceput sa simta ca ar putea deveni o tinta naturala, pentru fortele fidele regimului allawit-shiit de la Damasc.

In Syria, ISIS s-a intarit si pe plan logistic. Avand acces la vastele arsenale ale uneia dintre cele mai puternice bine dotate forte armate din zona, respectiv armata syriana, ISIS a capturat si insusit chiar si avioane de lupta si blindate pe langa mari cantitati de arme si munitii.

Primavara Araba a fost insa si un semnal si pentru sunnitii iraq-ieni care se vedeau din ce in ce mai oprimati de regimul shiit al lui Nouri Al-Maliki. Dezamagirea si revolta fata de guvernul de la Baghdad care nu-si respectase angajamentele si promisiunile garantate de americani si continua prigoana asupra oragnizatiilor si structurilor politice si administrative ale sunnitilor au generat un val de proteste si demonstratii in mai toate localitatile locuite de sunniti inclusiv in capitala tarii, la Baghdad si in special in provincia Anbar. In orasele sunnite au fost organizate  proteste timp de mai bine de un an de zile. In Ramadi capitala provinciei, manifestantii au o organizat o „Piata a Mandriei si Demnitatii” in care manifestantii au demonstrat aproape un an de zile neintrerupt.

Demonstratiile din Anbar au inceput  in decembrie 2012, la Fallujah, binecunoscutul fief al sunnitilor iraq-ieni care s-au revoltat impotriva abuzurilor la care era supus unul dintre putinii reprezentanti ai comunitatii sunnite in guvernul eminamente shiit al Iraq-ului. Este vorba de Minstrul de finante,       Rafi Al Issawi, a carui casa a fost in repetate randuri perchezitionata iar mare parte din personalul sau de securitate a fost arestat. Mai mult decat atat s-a incercat eliminarea sa fizica, mai multe atentate fiind comise impotriva lui intr-o perioada foarte scurta de timp.

Protestele de la Fallujah s-au extins apoi in toate zonele locuite de sunniti, inclusiv la Baghdad si au continuat pana la sfarsitul lui 2013. Protestatarii cereau plecarea guvenului Al Maliki invinuit de sectarism religios, coruptie si servilism fata de Iran. Cereau de asemenea eliberarea detinutilor poltici sunniti si stoparea abuzurilor comise in timpul procesului de de-baathificare. S-a vehiculat chiar si ideea unei secesiuni a zonelor sunnite.

Automat, Prim Ministrul Al-Maliki  a declarat sfidatori ca manifestantii sunt infiltrati si manipulati de Al-Qaeda si de Partidul Baath Arab Socialist aflat in ilegalitate, dand de inteles ca nu isi va reconsidere politica discriminatorie impotriva sunnitilor si ca nu va ezita sa reprime manifestatiile. Deci cu alte cuvinte “cine este impotriva noastra este ori terorist fundamentalist ori nostalgic sadammist”. De altfel la scurt timp a trimis armata in zonele de protest si in acelasi timp a incurajat contra-manifestatii shiite in sprijinul guvernului sau.

Masacrul de la Hawji

In orasul sunnit Hawji armata regimului de la Baghdad trimisa sa reprime demonstratiile, deschide focul asupra manifestantilor si ucide 56 de persoane. Evident autoritatile iraq-iene pun acest act de represiune nejustificata importriva manifestantilor neinarmati pe seama provocatorilor baathisti si teroristi Al Qaeda. Mai mult decat atat, culmea cinismului, prim-ministrul Al Maliki sugereaza intr-un interviu ca armata iraq-iana a dat chiar dovada de retinere la Hawji, atata vreme cand in alte tari arabe astfel de manifestari ar fi fost reprimate cu bombardierele. Nu va fi prima oara cand Al Maliki face declaratii necontrolate prin care dovedeste un dispret total fata de manifestanti si fata de comunitatea sunnita, in general.

O astfel de atitudine din partea celui mai important lider poltic al tarii, nu avea cum sa nu duca la escaladarea violentelor.

Batalia pentru RAMADI – Intra in Scena ISIS.

Si intr-adevar pe tot parcursul anului 2013, ciocnirile dintre manifestantii sunniti si armata si sustinatorii regimului de la Baghdad s-au succedat ca intr-o sarabanda a mortii, in care victime din ambele tabere erau anuntate in fiecare zi cu zecile si sutele. In acelasi timp atentatele cu bomba se succed si ele intr-o cadenta sinistra. Aproape zilnic, sunt detonate bombe in zone aglomerate dar in special sunt vizate moscheile, fie ele shiite sau sunnite, deopotriva.

Punctul culminant este atins in decembrie 2013, cand armata iraqiana intra in orasul Ramadi, capitala provinciei Anbar, cu intentia de a demantela tabara protestatarilor adica „Piata Mandriei si Demnitatii”. Liderii sunnitilor, politici si religiosi averizeaza guvernul ca represiunea armata a manifestantilor din Ramadi este o decizie riscanta pentru ca frustrarea si nemultumirea populatiei sunnite vor exploda si vor scapa de sub control. Constienti de consecintele dezastroase ale acestei decizii, chiar si lideri religiosi shiiti precum Muqtada Al Sadr se solidarizeaza cu demonstantii sunniti.

Totusi, in pofida nenumaratelor apeluri la retinere si in dispretul tuturor avertizmentelor, Al-Maliki ordona armatei sa intre si sa inabuse in forta manifestatiile din Ramadi, de altfel pasnice pana in acel moment. Si de parca asta nu ar fi fost de ajuns, parca pentru a-i radicaliza si mai mult pe protestatari, concomitent cu reprimarea manifestatiei,  trupe paramilitare shiite il rapesc pe  liderul politic sunnit Ahmed Al Alwani intr-o actiune in forta asupra resedintei sale care este incendiata. Mai multi membrii ai personalului sau dar si fratele acestuia isi pierd viata. Al-Alwani insa, face parte din tribul Duleimi cel mai important si mai mare clan al sunnitilor iraq-ieni. Tribul Duleimi practic controleaza de facto Anbarul unde se bucura de cel mai mare respect, iar un astfel de afront la adresa lor nu avea cum sa ramana fara urmari.

1.4 Chapter 4

1.4.1 Cand ISIS intra in Scena

Reprimarea in forta a demonstratiei din Ramadi si actiunile impotriva membrlor de vaza ai tribului Duleimi  umple paharul rabdarii sunnitilor. Anbarul ridca armele, armata Iraq-iana este atacata de catre militiile tribale nu numai in Ramadi dar si in alte orase precum Fallujah sau Al-Qaem.

Loiali familiei Duleimi, aproximativ 30.000 de politisti din provincia Anbar parasesc serviciul si se alatura militiilor tribale. Se vorbeste deja despre o „revolutie”.

Armata Iraq-iana este surprinsa, si sufera pierderi grele in fata revolutionarilor. Soldatii iraq-ieni se predau in masa militiilor tribale.

Al Maliki, care pare ca in sfarsit realizeaza enormitatea erorilor sale decizionale, ordona retragerea din orasele sunnite. Apoi, probabil sub presiunea liderilor shiiti dar poate si sub imperul panicii, dupa numai o zi, da ordin armatei sa reintre si sa preia controlul oraselor.

Prea tarziu insa… trupele iraq-iene sunt intampinate peste tot cu cu tiruri intense de arme automate, si mitraliere si sunt puse pe fuga. Regimul de la Baghdad se confrunta acum nu numai cu militiile tribale sunnite sau organizatii revolutionare baath-iste. De data asta apar si luptatorii ISIS, care cu acceptul liderilor tribali sunniti si cu suport local deja se infiltrasera si ocupasera pozitii in orasele din care armata se retrasese.

Ce a urmat nu a facut decat sa confirme faptul ca regimul de la Baghdad, sustinut de americani si condus de Teheran nu poate iesi din paradigma ingusta a promovarii intereselor sectare cu orice pret, chiar si cu pretul divizarii ireversibile a Iraq-ului.

In plina criza, Al-Maliki vine in continuare cu declaratii cel putine neinspirate, comparand batalia inpotriva rebelilor de la Fallujah (al doilea oras ocupat de ISIS si militiile tribale) cu batalia de la Kharbala – cea care acum mai bine de 1000 de ani, a dus la divizarea celor 2 curente musulmane shiit si sunnit. Aceasta declaratie a servit de minune celor care il acuzau pe Maliki ca in fapt nu este interesat de unitatea si stabilitatea Iraq-ului, ci mai degraba isi doreste sa duca un razboi religios de exterminare a comunitatii sunnite si asa prim-ministrul iraq-ian”a reusit” sa si-i indeparteze si pe putinii lideri sunniti care mai credeau intr-o posibila reconciliere.

In fata asaltului coalititiei sunnite, a militiilor tribale si a Statului Islamic, trupele regimului de la Baghdad pierd in ritm alert controlul asupra a numeroase orase  din zonele locuite de sunniti. Mai mult decat atat, Mosul, al doilea oras ca marime din Iraq cade si el in mainile insurgentilor.

Succesul ofensivei ISIS care a inceput in iunie 2014 a mai demonstrat si faptul ca in afara de leadership-ul politic deficitar, regimul Al-Maliki era macinat si de o coruptie endemica.

“Soldatii Fantoma”

Armata iraq-iana desi in teorie, foarte bine dotata, echipata si instruita inclusiv cu foarte multi bani americani, in mod inexplicabil se dezintegreaza pur si simplu la aparitia luptatorilor ISIS. Ofiterii chiar si generalii isi abandoneaza trupele iar soldatii fug isterizati din fata tavalugului ISIS, dezertand in masa si abandonand in mainile insurgentilor, tehnica de lupta de ultima generatie si mari cantitati de armament si munitie.

Astfel a inceput sa se vada uriasa “gaura neagra” prin care banii destinati construirii si mentinerii noii armate iraq-iene au fost pur si simplu “sifonati” in buzunarele unor „baieti destepti”.

De exemplu s-a descoperit ca pe statele de plata ale armatei figurau in jur de 50.000 de “soldati fantoma” ale caror salarii se plateau regulat dar care nu existau in realitate. Mai mult decat atat, s-a dovedit ca de fapt si unitatile iraqi-ene erau masiv descompletate, multi dintre soldati fiind “invoiti”contra cost de catre ofiterii lor.

Cu un asemenea esafodaj poltic si militar era clar ca regimul de la Baghdad nu a avea cum sa reziste unor forte insurgente puternic determinate si motivate ideologic.

Pe de alta parte, prabusirea armatei iraq-iene a insemnat asumarea aproape explicita de catre Iran a luptei anti – ISIS, o lupta despre care Sheicul Ali Hatem Al Suleiman, emirul tribului Duleimi spune ca este de fapt un pretext pentru ca Iranul sa-si asigure dominatia asupra Iraq-ului.

Si chiar daca in cele din urma Nouri Al-Maliki a fost fortat chiar de protectorii sai, Iran si Statele Unite sa cedeze locul unui nou prim-ministru, umbra Teheranului asupra Baghdadului nu s-a subtiat deloc, iar contraofensiva pentru recuperarea teritoriilor pierdute in favoare coalitiei sunnite bate in continuare pasul pe loc.

1.5 CHAPTER 5

1.5.1 Daca ISIS nu ar fi existat…

Ororile pe care ISIS si le asuma si le face cunoscute opiniei publice folosind cu indemanare tehnici si strategii de comunicare moderna in care retelele de socializare joaca un rol foarte important, fac pe multi sa-si doreasca ca acesta monstruozitate sa nu fi existat niciodata sau sa dispara cat mai curand posibil…

Dar ar fi fost lumea mai sigura fara ISIS?

Pornind de la aceasta intrebare s-ar putea face un exercitiu ucronic de istorie alternativa fictionala, un exercitiu care ar putea da niste posibile raspunsuri la intrebarea de mai su dar in acelasi timp ar putea sa genereze si alte raspunsuri la alte intrebari care inca nu s-au pus.

Deci ce s-ar fi intamplat daca ISIS nu ar fi existat?!

Sigur ca nu am fi dus dorul clipurilor sangeroase marca ISIS distribuite cu generozitate pe Internet, dar daca luptatorii Statului Islamic nu ar fi intrat in scena la sfarsitul lui 2013, preluand controlul asupra orasul sunnit Ramadi ,  atunci, mai mult ca sigur guvernul iraq-ian shiit si-ar fi dus la capat nestingherit planul zdrobire a manifestatiilor sunnite  si de lichidare a liderilor politici al acestei comunitati religioase. Odata acest obiectiv atins, in mod evident s-ar fi  consolidat si mai mult stapanirea shiita asupra Iraq-ului, un Iraq aproape integral aservit ayatolahilor iranieni. Astfel s-ar fi deschis drumul Teheranului catre Damascul  stapanit inca de aliatul sau, Bashar Al Assad dar si spre Beirut, in Libanul guvernat de militiile musulmane shiite Hezbollah.

O asemenea desfasurare de evenimente in care Iraq-ul ar completa alaturi Liban si Syria puzzel-ul “dominioanelor” iraniene din zona si ar transforma Teheranul in cea mai importanta putere regionala din Orientul Mijlociu si zona Golfului.

Din acest moment, Israelul si Arabia Saudita, aliatii traditionali ai Statelor Unite si inamici naturali ai Iranului ar trebui sa inceapa sa se ingrijoreze daca nu cumva sunt in stare de alerta, deja.

De altfel Arabia Saudita a primit un prim avertizment. Cu suportul direct al Iranului, comunitatea shiita Houthi din Yemen s-a ridicat la arme si a preluat controlul tarii, deposedandu-l de putere pe presedintele sunnit   Mansur Hadi, protejatul Arabiei Saudite care astfel a fost nevoita sa intervina militar in incercarea de a tine sub control acest acest “cartof fierbinte” pe care Iranul “l-a copt” la portile sale, chiar in Peninsula Arabica.

Odata cu instapanirea Iranului in Syria si Iraq, poate si Turcia ar trebui sa fie mai atenta…  Kurdistanul autonom iraq-ian, care deja se pregateste pentru independenta si cu care Turcia nu se simte foarte confortabil la granitele sale, are vechi legaturi cu Iranul inca de pe vremea primului Razboi al Golfului in anii ’80 ai secolului trecut.

Statul kurd autonom iraq-ian este un model si in ideal foarte atractiv pentru minoritatea kurda traitoare in Turcia. Pe de alta parte, nu de putine ori armata turca nu s-a sfiit sa incalce suveranitatea Iraq-ului si sa intervina pe teritoriul acestui stat pentru a lichida “cuiburi de teroristi” kurzi. Va mai indrazni armata turca sa intervina si  atunci cand Kurdistanul va fi un stat independent aliat al Iranului, devenit acum o putere regionala si probabil in scurt timp si o putere nucleara?

De la un Scenariu Regional la o Punere in Scena Globala – Rusia un Spectator sau un Actor?

Daca in scenariul fictiv sau alternativ pe care il construim mai adaugam inca un element si anume Rusia, iata ca se pot intrevede cu adevarat si mult mai clar, atat dimensiunile globale dar si mizele mult mai mari pe care ar putea sa se joace la un momentdat aceasta criza generata in jurul ISIS.

In primul rand Rusia de-a lungul timpului a cultivat relatii privilegiate cu regimul baath-arab-socialist de la Damasc si chiar cu familia Al Assad. Fiind un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Rusia s-a opus vehement unei interventii multinationale impotriva regimului de la Damasc si a reusit sa contrabalanseze cu mare succes presiunile interventioniste americane.  In consecinta, fara un suport international adecvat, “Primavara Araba” siriana a cam esuat iar regimul Al Assad a ramas in picioare, chiar si in pofida “condamnarilor” declarative pe care le-a primit in serie de la diversi responsabili politici occidentali.

De asemenea, Rusia este inca principalul frunizor de arme si echipament militar pentru regimul lui Bashar Al Assad si mai nou este un furnizor de arme si tehnica militara de varf pentru regimul de la Baghdad.

Mai mult decat atat, Rusia a renuntat de curand la embargoul privind livrarile de arme catre Iran si deja are un acord semnat pentru livrarea unor rachete sol aer care vor fi livrate in 2017. Este de presupus ca aceste rachete vor intari apararea facilitatilor nucleare iraniene vizate de posibile raiduri aeriene ale Israelului, ceea ce e de natura sa-i consolideze si mai mult pozitia de putere regionala si de ce nu, chiar de putere globala.

Luand in consideratie toate aceste aspecte, s-ar putea trage concluzia ca aceasta noua expansiune a dominatiei Iraniene in Orientul Mijlociu se bazeaza pe un important aflux de armament si tehnica miltara ruseasca?!

Dar reincalzita relatie dintre Iran si Rusia pare a avea totusi niste valente biunivoce. Sunt analisti politici care vad in interesul crescut al Rusiei pentru Orientul Mijlociu si in tendinta sa de a deveni un jucator activ in acest conflict, o contrapondere la presiunile occidentale in legatura cu situatia din Ucraina. Este de asemenea foarte probabil ca un rol foarte important in aceasta ecuatie il joaca si banii pe care iranienii ar putea sa-i cheltuie pentru a se consolida din punct de vedere militar. Acest aport de „cash” iranian rezultat din tranzactiile militare nu ar fi exclus sa reprezinte cel putin o „bula de oxigen” pentru economia in suferinta a Rusiei, afectata grav si de sanctiunile occidentale dar mai ales de pretul scazut al petrolului.

Iar o Rusie reconsolidata cu bani iranieni… ar putea avea o noua anvergura in jocul politic planetar.

Oare ar putea acest posibil nou parteneriat ruso-iranian un inceput de drum pentru crearea unei “noi ordini mondiale multipolare” asa cum viseaza liderul de la Kremlin?! Aceasta sa fie de fapt motivul pentru care Statele Unite par ca practic au cedat Teheranului initiativa in Iraq?! Teama de a nu arunca si mai mult Iranul in bratele Moscovei ar putut influenta atitudinea occidentala conciliatoare in negocierile din dosarul nuclear iranian?!

1.6 Concluzie

1.6.1 In loc de Concluzie – Marile Dureri sunt Mute

Avand in vedere tot contextul creatiei si existentei sale si in pofida proeminentei date in special de regularitatea cu care aceasta organizatie produce “breaking news” in media occidentala se poate concluziona ca totusi ISIS e doar un element tranzitoriu intr-o ecuatie politica, militara, culturala si religioasa complexa la nivel regional si global.

In acelasi timp vazuta in contextul acestor inter-relationari istorice si politice mondiale si regionale  este clar  ca ISIS nu este doar o organizatie terorista si nici macar  nu se muleaza pe conturul obisnuit al unei organizatii extremist teroriste. ISIS se indeparteaza de modelul clasic de grupare terorista, in primul rand pentru ca actiunile sale de teroare au mai ales conotatie tactica si strategica si nu numai una ideologica. De exemplu, spre deosebire de Al Qaeda care are o aparenta centrata pe simbolismul luptei religioase, ISIS pare sa aiba mult mai multa consistenta si concretente in teren si realizeaza in zonele pe care le controleaza o autoportanta pe care Al-Qaeda nu a reusit niciodata sa o aiba. Insa pe de alta parte trebuie observat ca aceasta consistenta aparenta este data si se bazeaza in primul rand pe suportul comunitatilor locale sunnite.  In fapt, sunt date suficiente care conduc la ideea, ca forta pe care ISIS o afiseaza in plan militar este data in principal de suportul militiilor tribale sunnite si al structurilor insurgente ale Partidului Baath trecut acum in ilegalitate. Fara suportul triburilor si fostilor ofiteri baathisti din aramata lui Sadam, ISIS nu ar mai fi atat de efectiva si mai mult ca sigur s-ar intoarce in obscuritatea de unde a venit. La fel s-a intamplat incepand cu anul 2007 si cu Al Qaeda – Iraq atunci cand a pierdut increderea emirilor din Anbar.

De fapt, sunt lideri tribali sunniti spun ca ISIS reprezinta doar maxim 15% din totalul fortelor insurgente din Iraq.  

Privita din acesta perspectiva, pentru sunnitii iraq-ieni revoltati, ISIS pare sa fie de fapt un fel de franchisa propagandistica sau doar una din armele pe care le arunca in lupta, in acest razboi asimetric dus impotriva regimurilor shiite opresive si abuzive de la Damasc, Baghdad si Teheran.

Din aceasta perspectiva, lupta dusa de coalitia multinationala cu avioane si tancuri impotriva ISIS pare un efort fara substanta dar mai ales fara o viziune strategica clara, pentru ca este mai mult decat evident ca si in cazul in care aceasta structura fara fond ar disparea la un momentdat, aceasta nu va aduce pacea Iraq.

Singura tara care pare ca are totus o  stratergie si o agenda foarte clare in aceasta batalie impotriva ISIS este Iranul pentru care eliminarea Statului Islamic insemna de fapt incununarea perseverentei cu care de aproape 40 de ani isi urmareste obiectivul de a deveni cea mai importanta putere din Orientul Mijlociu si cel mai important stat islamic.

In acest context optiunile Occidentului par  limitate. Pe de-o parte se confrunta cu ISIS, o organizatie terorista care de fapt a evoluat intr-o redutabila forta insurgenta, pe de alta parte ar trebui sa gasesca un raspuns potrivit pentru expansionismul shiit persan  sustinut de Moscova si care bazandu-se pe sectarism religios extrem a determinat in primul rand nasterea si cresterea     Statului Islamic al Iraqului si Levantului.

Gabriel Badea

Bucuresti, Mai 2015

2 References

2.1 http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/iraqs-death-squads-on-the-brink-of-civil-war-467784.html

See document: iraqs-death-squads-on-the-brink-of-civil-war-467784.html

2.2 http://www.nytimes.com/2003/06/08/world/after-the-war-politics-shiite-muslim-party-warns-it-may-boycott-iraq-council.html

See document: after-the-war-politics-shiite-muslim-party-warns-it-may-boycott-iraq-council.html

2.3 http://www.nytimes.com/2009/03/24/world/middleeast/24sunni.html?pagewanted=2&_r=0&fta=y

See document: 24sunni.html

2.4 http://www.dailystar.com.lb/News/Middle-East/2014/Jan-21/244808-iraq-hangs-26-convicted-on-terror-charges.ashx#axzz2oNa3sbT8

See document: 244808-iraq-hangs-26-convicted-on-terror-charges.ashx

2.5 http://www.jauiraq.org/documents/266/09jan_McCary.pdf

See document: 09jan_McCary.pdf

2.6 http://www.reuters.com/article/2015/04/30/us-mideast-crisis-iraq-anbar-insight-idUSKBN0NL0XL20150430

See document: us-mideast-crisis-iraq-anbar-insight-idUSKBN0NL0XL20150430

2.7 http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A5710-2004Nov22.html

See document: A5710-2004Nov22.html

2.8 http://www.dailymail.co.uk/news/article-2803457/Syria-destroys-two-warplanes-used-ISIS-train-fighter-pilots-terrorist-airforce.html

See document: Syria-destroys-two-warplanes-used-ISIS-train-fighter-pilots-terrorist-airforce.html

2.9 http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/05/iraq-demonstrations-hawija-coverup.html

See document: iraq-demonstrations-hawija-coverup.html

2.10 http://blogs.reuters.com/great-debate/2015/04/15/will-irans-new-russian-missile-system-make-airstrikes-impossible/

See document: will-irans-new-russian-missile-system-make-airstrikes-impossible

2.11 http://www.haaretz.com/news/middle-east/1.630205

See document: 1.630205

2.12 http://www.washingtonpost.com/world/middle_east/iraqi-soldier-tells-of-desertion-as-militants-attacked-refinery-our-officers-sold-us-out/2014/07/10/e634c0a0-02be-11e4-8fd0-3a663dfa68ac_story.html

See document: e634c0a0-02be-11e4-8fd0-3a663dfa68ac_story.html

2.13 http://oilprice.com/Latest-Energy-News/World-News/Russian-Defiance-Could-Lead-To-A-Multipolar-World.html

See document: Russian-Defiance-Could-Lead-To-A-Multipolar-World.html

 

Reading Time: 2 minutes

Pascal Bruckner unul dintre cei mai mari ganditori contemporani francezi si universali spune in “Le Figaro” intr-un interviu dat dupa masacrul de la redactia jurnalului Charlie Hebdo, ca “Acest atentat abominabil trebuie sa ne deschida ochii”…”suntem in razboi de ani de zile, dar noi am manifestat fata de islamul radical o complezenta culpabila.”

Intr-adevar, iata ca valul de acte teroriste ale lupilor solitari islamisti inregistrate in ultimele saptamani in Franta dar si in Canada si Australia culmineaza la Paris, in inima Occidentului, nu cu un atentat, asa cum tinde sa fie calificat, ci cu o operatiune quasi-militara de tip comando impotriva unei institutii de presa care se afla deja sub paza inarmata si care ar fi trebuit (si probabil ca era) sa fie sub supravegherea serviciilor speciale franceze.

Deci, nu mai avem de-a face cu un act individual al unor islamisti radicalizati in fata computerului si inarmati cu ce au gasit prin bucatarie sau prin garaj dispusi sa se martirizeze pentru credinta islamica, ci cu operatiune gandita, planuita si executata cu sange rece de profesionisti.

Mai mult decat atat, la 2 zile dupa atentat, presupusii teroristi inca nu au fost capturati desi pozele lor circula prin toata Franta si sunt urmariti de literalmente de o armata de politisti, jandarmi si agenti din trupele speciale. Asta poate duce la presupunerea ca, cei 3 presupusi autori nu sunt niste teroristi oarecare ci probabil sunt pur si simplu niste combatanti care fac parte dintr-o celula de tip militar, bine organizata avand inclusiv o infrastructura logistica si de suport care le asigura accesul la armament si munitie de razboi dar si transportul pe trasee sigure pentru exfiltrare, adapost si protectie.

Cu alte cuvinte, Brukner un scriitor si filozof vede poate ce altii, inclusiv specialisti in domeniu inca refuza sa vada: razboiul purtat de occidentali in Orient incepe sa se extinda chiar si pe strazile oraselor din Occident , iar asa zisa lupta pentru democratie impotriva terorismului incepe sa semene din ce in ce mai mult cu ceea ce este de fapt: un conflict intre civilizatii.

Sigur mai sunt inca voci care insista sa “citim” aceasta operatiune de comando ca un atentat impotriva “libertatii de constiinta si de exprimare” si ca si in cazul atentatului de la Sidney, corul celor care indeamna la toleranta a pornit o campanie, “Je suis Charlie”, care cu tot respectul pentru victime unii (poate chiar unii dintre adeptii lui Pascal Bruckner) ar putea sa o vada cel putin usor naiva. Intr-adevar asa e crestineste, ca atunci cand primesti o palma sa intorci si celalalt obraz. Sa nu ne mire insa daca totusi vor fi si alti crestini care vor incepe o alta campanie sub un alt slogan. De exemplu: “Ca suffit!”

Reading Time: 4 minutes

De cateva zile, Franta pare sa fie lovita de o campanie sustinuta de atacuri ale Lupilor Singuratici. In orasul Tours, la Dijon si Nantes, indivizi strigand “Allahu Akbar” (Allah e cel mai mare) au injunghiat politisti si au calcat oameni nevinovati cu masinile.

Da, este vorba din nou de atacuri de tip Lup Singuratic

Pare ca islamistii isi doresc neaparat sa tulbure aceasta perioada de mare sarbatoare pentru toti crestinii si din pacate chiar reusesc. De exemplu, atacul de azi de la Nantes a tintit chiar un targ traditional de Craciun, victime fiind un grup de cetateni aflati la un stand de vin fiert.

Sigur, prin astfel de actiuni duse la indeplinire chiar in aceasta perioada festiva, teroristii isi ating obiectivele primordiale ale actelor de teroare respectiv acelea de a atrage atentia asupra cauzei lor, de a instaura frica in opinia publica si starea de nesiguranta.

Dar numai atat?

Dupa evenimentul de la cafeneaua Lindt din Sidney, au fost semnalate si primele atitudini islamofobe. Femei si fete musulmane imbracate traditional ar fi fost tinta unor manifestari spontane de ura in mijloace de transport in comun. A fost nevoie de o masiva mobilizare civica sub sloganul “#illridewithyou” (eu calatoresc cu tine) pentru ca lucrurile sa nu degenereze.

In Anglia insa, dupa asasinarea brutala de catre islamisti a puscasului Lee Rigby, atacurile de sorginte islamofoba au crescut si ca numar dar si ca seriozitate. De la acte de vandalism si incaierari pana la atacuri grave asupra moscheilor. Cel mai serios atac a tintit o moschee din Grimsby asupra careia s-au aruncat trei bombe incendiare, asta in timp ce lacasul era plin cu oameni participanti la serviciul religios.

Nici in Franta, tara in care se gaseste cea mai numeroasa comunitate musulmana din Europa (5 milioane) lucrurile nu stau deloc mai bine. Aici islamofobia are radacini mult mai adanci. Nu trebuie uitat ca in aceasta tara, incepand cu anul 2010 a fost interzisa prin lege purtarea in public a valului islamic. Si aici incidentele islamofobe sunt crestere, inclusiv vandalizarile de moschei.

Oricum, prin insasi natura lor, atacurile Lupilor Singuratici contribuie si mai mult la cresterea intolerantei si islamofobiei. Cu atat mai mult, aceasta serie de evenimente negre petrecute in perioada premergatoare sarbatorilo, iar in acest context, situatia poate sa degenereze destul de usor intr-o adevarata psihoza anti-islamica in general in Occident. De exemplu, in cazul gravului accident de circulatie petrecut luni in Glasgow, Scotia, autoritatile au simtit nevoia sa precizeze ca nu a fost vorba de un atentat terorist, dovada ca luasera deja in calcul si o astfel de ipoteza.

Deci, se poate presupune pe buna dreptate ca daca astfel de atacuri vor continua e foarte posibil ca reactia publicului occidental fata de comunitatile musulmane din tarile occidentale sa devina si mai radicala. Astfel, nu ar trebui sa mire pe nimeni daca in aceste zile. orice musulman care intra intr-o cafenea dintr-un oras din Vestul Europei va fi privit cu suspiciune sau ca orice musulman conducand o masina in zone aglomerate ar putea fi tratat ca un potential terorist.

Nu trebuie facut abstractie de faptul, ca desi in principiu societatile occidentale sunt profund tolerante, ele inca au in ele germenii unor curente extremiste de dreapta, xenofobe care oricand pot iesi la suprafata.

De pilda In Germania, un stat care inca nu a fost atins de atacuri teroriste de sorginte islamica dar care gazduieste un numar mare de emigranti musulmani, este in plina afirmare o miscare civica denumita PEGIDA adica “Patriotii Europeni impotriva Islamizarii Occidentului”. In luna decembrie 2014 aceasta formatiune a organizat 3 mari demonstratii la care au participat de fiecare data mii de oameni, ceea ce l-a determinat probabil si pe presedintele german, Gauck sa faca un apel la toleranta in mesajul sau adresat natiunii cu ocazia Craciunului.

Si in Suedia, o tara recunoscuta pentru toleranta sa fata de emigranti inclusiv de origine musulman,  lucrurile par sa degenereze. In ultima luna, respectiv in decembrie 2014, trei moschei au fost atacate cu cockteil-uri molotov si vandalizate. Nu trebuie scapata din vedere si recenta ascensiune a partidelor ultra nationaliste, atat in Franta cat si in Marea Britanie si asta impreuna cu manifestarile mai inainte pomenite, nu fac decat sa confirme ca gradul de toleranta al occidentalilor fata de straini si in special fata de cei care le ameninta in mod direct stilul de viata cum sunt acesti fundamentalisti musulmani, tocmai a scazut ingrijorator de mult.

Evident ca intr-un astfel de scenariu, integrarea comunitatilor musulmane devine si mai dificila, falia dintre civilizatiile crestine si musulmane se va adanci si mai mult. De asemenea, accesul musulmanilor pe piata occidentala a muncii va fi din ce in ce mai ingradit. De pilda, chiar in aceste zile in massmedia franceza este dezbatut, cazul unui inginer musulman caruia i s-a interzis accesul la locul de munca intr-o centrala nucleara, fiind suspectat mai mult sau mai putin justificat, de legaturi cu grupari militante islamice.

Intoleranta si mai ales barierele discriminatorii in gasirea unui loc de munca va duce la  marginalizarea acestor comunitati si deci la acumularea sentimentelor de frustrare, alienare si revolta, adica un mix de trairi perfect pentru amorsarea unor “bombe cu ceas” asa cum sunt Lupii Singuratici.

Din pacate, desi o astfel de atitudine negativa cu tendinta generalizatoare la adresa tuturor musulmanilor este profund regretabila, pe fondul unor astfel de de atacuri ale Lupilor Singuratici care interefereaza cu sarbatorile crestine de iarna, va fi foarte greu sa fie contra-argumentata si in aceasta situatie, apelurile la ratiune si la toleranta ar putea, in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, sa nu mai aiba audienta scontata.

In aceste conditii, este posibil ca pe termen mediu si lung, comunitatile de musulmani traitori in tarile occidentale vor intampina dificultati crescande in a-si duce viata in tarile de adoptie. In afara de manifestarile de xenofobie, intoleranta si discriminare, probabil ca vor fi si sub o mai stricta monitorizare a autoritatilor, care sub presiunea opiniei publice se vor implica si mai activ in identificarea si eliminarea unor, mai mult sau mai putin posibili Lupi Singuratici din randurile lor. Este de asteptat ca vor fi si exagerari in acest proces, in care in mod inevitabil, uneori sentimentele o iau inaintea ratiunii. Astfel intregi comunitati musulmane formate din cetateni onesti si loiali in  vor avea de suferit din pricina catorva indivizi “descreierati”, cum ar spune fostul nostru presedinte dl. Ion Iliescu.

Dar acest pericol crescut al islamofobiei care ar putea capata accente dramatice, ar trebui sa fie constientizat in primul rand chiar de catre aceste comunitati din randul carora, pana la urma, provin  teroristii Lupi Singuratici.

Poate e momentul ca loialitatea acestor comunitati fata de statele in care traiesc sa se manifeste nu numai declarativ si prin disocierea publica fata de actiunile teroriste ci si prin actiuni mult mai concrete. Pana nu va fi mult prea tarziu….

GaB

Referinte:

http://www.straitstimes.com/news/world/europe/story/sweden-hit-third-mosque-arson-attack-week-20150102

http://www.bbc.com/news/world-europe-30599339

http://www.bbc.com/news/world-europe-30584875

http://www.independent.co.uk/news/uk/crime/woolwich-backlash-ten-attacks-on-mosques-since-murder-of-drummer-lee-rigby-8633594.html

http://www.worldbulletin.net/muslim-world/151383/islamophobic-journalist-says-muslims-should-be-deported-from-france

http://www.desdomesetdesminarets.fr/2014/01/29/vandoeuvre-les-nancy-la-mosquee-al-ihsane-vandalisee/